Sportul românesc pe o pantă ascendentă

    Rezultatele din ultimele două-trei luni obținute de sportivii români, mai ales în sporturile olimpice, vin într-o perioadă în care nu te așteptai să apară așa ceva. Pentru acestea nu pot fi învinuite forurile însărcinate cu dezvoltarea sportului în România, gen ministerul de resort sau Comitetul Olimpic Român (COR). Nici federațiile pentru fiecare sport în parte nu se pot lăuda că și-au adus aportul prea mult în performanțele ieșite din comun din ultima perioadă. Frământările din cadrul ministerelor (de-a lungul timpului au avut diferite denumiri) din ultimii zece ani nu lăsau să se înțeleagă că vor apare sportivi români pe culmile performanțelor sportive care să uimească lumea.

   Un sportiv de valoare nu se naște peste noapte. În funcție de sportul practicat sunt necesari între patru și zece ani pentru a ajunge să participi la un campionat mondial. Între patru și zece ani de muncă asiduă, de renunțări la o viață normală (copilărie, tentațiile pubertății și, uneori și neindicat, chiar la școală). La frecvența cu care se schimbă conducerile și orientările forurilor diriguitoare ale sportului românesc nu se poate spune că au vreun merit în ce se întâmplă acum pe terenurile de sport indiferent că acestea sunt în sală sau afară, în aer liber sau în/pe apă.

   Puzderia de rezultate pozitive ar putea fi pusă și pe seama comasării Campionatelor Europene a mai multor sporturi într-o perioadă scurtă de timp și în maxim două locații, pe modelul Jocurilor Olimpice (JO). Anul acesta locațiile au fost Munchen și Roma. Nu prea ține argumentul acesta deoarece tocmai în competiția de căpătâi a sportului mondial, JO, rezultatele sportivilor români ne-au lăsat cu buzele umflate. Pe de altă parte s-au obținut rezultate și la diverse campionate mondiale ce s-au desfășurat în ultima perioadă. Este adevărat că au fost implicați cam aceiași sportivi merituoși.

   De remarcat că performanțele au fost obținute în principal în sporturi individuale sau în echipe restrânse (doi până la trei sportivi), excepțiile, bărcile de patru și opt plus unu, nu au făcut decât să reînnoade tradiția. Sporturile de echipă în frunte cu fotbalul nu numai că nu se înscriu pe această pantă în ascensiune ci, din contră, o cam iau la vale. O excepție ar putea fi rugby-ul care anul acesta a dat semne de trezire din amorțeală.

   Am urmărit în această vară mai multe campionate mondiale și europene de juniori la diverse sporturi de echipă și la diverse categorii de vârstă (handbal, baschet, volei și hochei în principal). Amprenta generală pe care au lăsat-o nu a fost una prea plăcută. O caracteristică generală a loturilor românești a fost lipsa de valoare. În unele loturi au apărut copii și tineri care nu au nici o aplecare spre sportul practicat. Au venit din neant (internet) și se vor întoarce în neant. O altă caracteristică generală este lipsa unui lider de echipă, a unei persoane în jurul căreia să se coaguleze celelalte caractere și voințe, a unei persoane în care spiritul de echipă să creeze o emulație ce să ducă spre rezultate pozitive. Erau uniți doar în rușinea care îi cuprindea la sfârșitul unor înfrângeri neașteptate.

   Să revenim la cele pozitive. În privirea mea peste umăr mi-aduc aminte de performanțe ieșite din comun ale sportivilor români. Nu numai ale celor arhicunoscuți Nadia Comăneci, Ilie Năstase și, cu rezerve, Gheorghe Hagi. Nume precum Ivan Patzaichin (canoe), Iolanda Balaș (atletism), Gheorghe Gruia (handbal), Vasile Pavel (volei, dublu câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Rapid în 1961 și 1965, medaliat cu bronz la mondialele din 1960 în postura de căpitan al echipei naționale și de a cărui învățăminte am avut onoarea să beneficiez în perioada 1971-76, fiindu-mi profesor de sport la un liceu din București), Horia Demian (baschet), Viorel Morariu (rugby), Elena Leușteanu (gimnastică)... Am dat doar câteva nume, cele mai reprezentative din diferite sporturi. Bineînțeles că nu aveam spațiu să amintesc de pleiada de atleți, gimnaști, canotori, reprezentanți ai sporturilor de contact (lupte, box, judo...), echipieri ai sporturilor pe echipe sau sportivi practicanți ai altor sporturi pe care nu le-am amintit (șah, tenis, ciclism...).

   După cum vedeți nu prea avem sportivi care să exceleze în sporturi de iarnă. Singura noastră medalie olimpică de acest gen (bob) se pierde în negura vremurilor și nu a creat prozeliți. Poate doar biatlonul, prin Eva Tofalvi prin acel loc 11 de la Nagano (JO din 1998), să se fi apropiat oarecum. Politica federației de profil și a COR-ului a îndepărtat însă posibilitatea unei reprezentări românești de calitate, promovând la echipele naționale sportivi cam trecuți și fără valoare, nenăscuți în România.

   Nu știu dacă mi-aș putea permite să sper că și la iarnă sportul românesc va scoate din joben câteva piese aurite.

   Opriți războiul!