Limba română

 

Motto:

„...Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești...”

    Desigur că „Testamentul” lui Văcărescu nu atinge pe prea mulți din grădina Guvernului sau a Parlamentului. Nici pe aici prin preajma centrului nou nu se prea potrivește arhitectura românească propusă de Porumbescu. Nici trilurile celuilalt Porumbescu, reprezentant al culturii muzicale românești, nu se potrivesc cu apele țâșnite din aspersoare. Toate au un alt aer. Încet, încet ne desrădăcinăm în loc să desțelenim. Nu prea avem totuși voie să ne plângem. Noi am fost, sau ar fi trebuit să fim, la vot. Claselor politice nu le pasă decât la nivel de discurs de România, de românism sau de limba română.

   Intenția acestei priviri peste umăr este totuși alta. Mă uitam acum vreo 20 de ani prin ediția din 1998 a DEX-ului, ediție publicată de „Institutul de lingvistică Iorgu Iordan” și observam că lingviștii noștri nu prea au descoperit cuvinte neaoșe românești. La finalul fiecărei explicații a câte unui cuvânt se oferă și etimologia acestuia. Și de acolo am aflat că nici un cuvânt nu are etimologie autohtonă. Până și cuvântul „barză”, cuvânt pe care „tovarășa” m-a învățat că este cuvânt dacic (n.a. - tracic de fapt) acolo scrie că provine din albaneză. Păi să nu te-nfurii?

   Toate cuvintele provin ba din rusă, ba din greacă, ba din franceză (cele mai multe), ba din italiană, ba din latină, ba din maghiară, ba din sârbă, ba din bulgară... Să luăm de exemplu cuvântul „hotar”. În DEX scrie că provine din maghiară, limbă fino-ugrică. Păi cum să provină din Asia, când hunii nici nu aveau granițe. Aici în Europa s-au mai civilizat și și-au fixat hotare. Drept e că nu le prea respectă, tendința lor de expansiune provenind din aceeași genă ca și a lui Putin. Cum vă sună atunci cuvintele lui Homer despre hotarele Greciei?

   Cred că e pe dos, limba maghiară a împrumutat de la români cuvântul hotar și apoi, după ce cuvântul graniță i-a luat locul din ce în ce mai mult în vorba românului, „hotar” a rămas un arhaism de care s-au folosit în continuare doar ungurii și, în parte, ungurenii. Până și Papa de la Roma are îndoieli asupra etimologiei întregului pachet al limbii latine. Limba tracă este mai veche decât limba latină și sunt surse care spun că o proporție destul de mare de cuvinte tracice au fost armonizate limbii latine.

   Este adevărat că pentru a întocmi un dicționar cât mai complet al unei limbi trebuie depusă o muncă istovitoare (era să scriu sisifică dar greșeam pentru că nu este zadarnică) și continuă chiar și după ce opera se află pe rafturi, în biblioteci. Limba română, pe cât este de frumoasă pe atât este și de complexă. Chiar dacă toate literele se citesc exact așa cum se scriu, limba este plină de excepții și de nuanțe astfel încât aproape orice înțeles are și un subînțeles, fapt care duce și la sentimentul de neîncredere, sentiment ce bântuie românul de când se știe.

   Să revin un pic la Ienăchiță Văcărescu. Dacă treceți anul acesta prin București nu uitați să-l vizitați. Vă așteaptă la locuința lui din Cimitirul Bellu de exact 225 de ani. Să-i duceți în loc de floare un cuvânt din limba română. Preferă cuvântul „poezie”. Pentru noi el l-a inventat.

   Închei tot cu niște versuri. De data aceasta ale lui Coșbuc „...în grădină am o floare / ploaia o va crește mare...”. Chiar dacă ele nu se refereau la limba română atunci când au fost scrise, ci ca formă de educație pentru copii, eu le-am plantat aici tot cu referire la tema noastră.

   Opriți războiul!