Lungul drum

    „În cimitir paște un cal. Peste primul război mondial. Și peste al doilea război mondial.

         Plâng melodios 

        Doamnele cu voal

        Bărbații din  primul

        Și fii din al doilea

                       Mondial”

   Așa își începea Adrian Ivanițchi, acum câteva mii de ani, una din creațiile sale în versuri puse mai târziu pe note și aduse astăzi la rampă de Ada Milea. Ideea e că aș continua aceste versuri cu

    Iar azi își plâng nepoții

    Din al treilea nonsens.

   Al treilea război mondial. Încă nu a început dar e pe terminate. Conceput de minți târzii cu noime și dedesubturi josnice. Nu asta era ideea noii mele priviri peste umăr dar m-a luat valul. M-a luat cu drumul întortocheat și lung al zilei de ieri către ziua sau noaptea de mâine. Frustrat sau nervos, nu contează, mă-ncontrez cu neputința.

   Ideea e că se moare. Nu numai în Ucraina. Se moare pe baricade la Paris. Se moare în Brazilia (acolo moare natura). Mor mame în Afganistan și ghețari la Polul Nord. Moare holda-n plină vară și legumele-n cămară. Se moare prea devreme, prea fără sens. Se moare neîmpăcat. De ce nu lăsăm timpul să curgă normal? Răspunsul este pentru că avem arme, avem tehnologie și avem ambiții. Parcă armele erau pentru apărare, tehnologia pentru dezvoltare iar ambițiile pentru prosperitate!? N-am prea nimerit-o. Toate-s pe dos!

   Poate că regretatul Emil Brumaru a încercat să ne edifice în „Amintiri din rai”:

„Îmbătrânim de dragul morții?
Vrem să privim, deși-i târziu,
Cum sunt canaturile porții
Prin care trece tot ce-i viu?
 

Pășim prea repede? Ne-nghesuim?
Poate ne-așteaptă bucuria grea
Ca, în sfârșit, s-aflăm, să știm
Unde murim? De ce murim,
Când să-nțelegem ce-i cu noi am început abia?”

   Atunci când s-a descoperit focul s-au născut și primii incendiatori. Atunci când s-a descoperit praful de pușcă în loc să-l folosim doar pașnic, în mine sau cariere, s-au fabricat arme de foc. Atunci când s-a ajuns la intimitatea atomului s-au fabricat arme nucleare. Atunci când s-au inventat medicamente s-au fabricat arme biologice. Atunci când...

   Ce rost mai au bibliotecile, muzeele, catedralele de toate riturile, statuile, filarmonicele, teatrele, stadioanele, sălile de sport, pârtiile...? Ce rol mai au munții, oceanele, continentele, cascadele, peșterile...? Piramidele și celelalte minuni ale lumii de ce au mai fost construite? Apa, aerul, lemnul și metalele de ce nu ne opresc de la autodistrugere?

   Ba or s-o facă! Vom știi să ne apărăm de aceste minți bolnave al căror produs e neantul. Vom știi să luăm degetul de pe butonul roșu și să-l vindecăm de instabilitate psihică. Vom învăța să recuperăm vremea văduvită de bucurii. Vom reuși să redobândim timpul privat de realizări. Cuvântul mamă îl vor pronunța și strănepoții noștri iar răsăritul va surprinde iar natura în fiecare dimineață.

   Încerc să închei aceste fumigene gânduri cu cea care moare ultima: speranța. Și pentru asta recurg tot la niște versuri. De data asta vă aduc aminte de „Fișa personală” a lui Adrian Păunescu:

    „Eu sunt din țara lui Foaie Verde

    Eu sunt din neamul lui Făt Frumos

    Urmele mele nu se pot pierde

    C-am străbătut veșnicia pe jos”

  Opriți războiul!