O grevă utilă. Chiar a fost o grevă utilă. În cele ce urmează însă am să încerc să caut cauze care au dus la situația actuală a cadrelor didactice și, prin extensie, la starea întregului învățământ românesc. Chiar dacă pare un punct de inflexiune doar această grevă, ea va trebui să fie un punct și de la capăt. Din ultimii 40 de ani doar în ultimii 6-7 învățământul nu a avut o prăbușire accentuată ci doar o cădere lină, dar indiferent dacă a căzut ca un bolovan sau ca o pană, tot la nivelul cel mai de jos a ajuns.
Înainte de a rostogoli tăvălugul acuzelor am să atrag atenția că în această perioadă a fost și o schimbare de generații care, una peste alta, a fost unul din puținii factori amelioratori care au acționat asupra pacientului (învățământului). Mai spun că nu toate cadrele didactice sau personalul ce a activat în învățământ pot fi acuzate de micile sau marile activități subversive, dar toate, absolut toate, de la dascălul de la Cotroceni și până la învățătoarea care preda pentru două sau trei clase simultan în satul dintre munți, pot fi acuzați de faptul că nu au luat atitudine. Toleranța pe care au avut-o pentru colegi, superiori și mai ales pentru copii îi încriminează aproape în aceeași măsură. Pe unele culoare asta se numește complicitate.
Cel mai grav lucru, după părerea mea, este sistemul de notare al cunoștințelor. Cu toate că elevii și studenții, global vorbind, aveau un bagaj de cunoștințe din ce în ce mai mic, notele erau din ce în ce mai bune. Pe vremuri un elev mediocru sau dezinteresat avea ca scop să evite nota patru, cinciul fiind izbăvitor. Astăzi nota patru a dispărut și din carnetele celor submediocrii, darămite din cel al leneșilor și pramatiilor. Astfel s-a ajuns ca urmașii dascălilor de acum câteva decenii, ajunși la rândul lor în postura de învățători (generic vorbind) să-și strige ofurile în fața analfabeților funcționali promovați să legifereze tocmai din cauza „părinților” lor. Sună aiurea, așa-i?
Vocația ar fi elementul cel mai maltratat în perioada care a trecut. Mulți tineri și mai puțin tineri cu aptitudini naturale pentru meseria de formator nu s-au apropiat de catedră din cauza salariilor mizere, lăsând locurile libere pentru cei mai leneși, fără cunoștințe de pedagogie și, mai grav, fără cunoștințe la nivel cel puțin mediu despre materiile pe care le predau. Ca să faci acum o curățenie în sistemul de învățământ actual este practic imposibil. Este ca și cum ai dori ca în Parlamentul României să predomine oamenii cu har. Timpul, relațiile intercolegiale și justiția ar putea acționa în această direcție. Un minim de 15 ani tot ar fi necesar.
Meditațiile sunt o altă pleașcă pe soarta învățământului. Existența lor denotă o slabă pregătire a celor de la catedră. Ca să nu mai spun că sunt cazuri în care „învățătorul” nu dă totul din el la orele de curs tocmai pentru a-și chema elevii la meditație (surse de venit suplimentare). Existau meditații și pe vremea când eram elev. Erau chemați la meditații elevii care se dovedeau atrași de una sau alta din materii pentru a o aprofunda. Pentru a afla tainele materiei respective care nu erau trecute în programa școlară. Elevii care urmau să participe la olimpiade locale, județene, naționale și apoi internaționale.
Și eu am dat meditații. În liceu am avut două materii care îmi plăceau extrem: matematica și sportul. Pentru amândouă am avut drag astfel încât le-am studiat și practicat în timpul liber. Culegerile de probleme de matematică au fost insuficiente în cei cinci ani de liceu (așa era pe vremea aceea la liceele industriale) pentru nesațul meu de a cunoaște așa că pe la sfârșitul anului trei am început să dau meditații colegilor de clasă (pro bono) și mai apoi celor care doreau să urmeze o facultate unde se cereau cunoștințe de matematică. Mulți dintre ei terminaseră sau erau în ani terminali la licee cu profil uman. În privința sportului cu toate că iubeam fotbalul la nebunie nu m-am dat în lături nici de la handbal, volei, baschet, rugbi, tenis, tenis de masă, popice, lupte, haltere sau culturism.
Să revenim la catedra noastră. O altă meteahnă care a distrus învățământul românesc este așa-zisul „fond al clasei”. Motivat ca o necesitate de a pune perdele la ferestre (metaforic vorbind) acesta s-a transformat cu timpul într-o pușculiță pentru cadrul didactic hrăpăreț. Pe lângă fondul clasei au apărut micile, apoi marile, cadouri oferite profesorilor la început drept mulțumire, apoi din obișnuință și mai apoi drept mită. Am predat și eu vreo cinci ani la nivel de liceu într-un orășel de 10-12.000 de locuitori. La început am acceptat drept mulțumire un ou, dar când mi s-a adus o găină nu am acceptat-o decât contra cost, drept îi, sub prețul pieței. Cu toate astea nu am dat niciodată un cinci, un șapte sau un nouă fără ca elevul, după aprecierea mea, să fi meritat pentru cunoștințele sale cinciul, șaptele sau nouăle respectiv. Zece mai dădeam câteodată în loc de nouă acolo unde vedeam că pot ridica pofta ciracului de a învăța.
Această „dolce farniente”, această trândăvie a învățământului românesc a răbufnit acum când spiritul civic, Uniunea Europeană și epurarea justiției au adus în impas pe cei ajunși astăzi, mai de nevoie, mai din nevoi, să reprezinte noua generație a personalului didactic din sistemul de învățământ românesc.
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu