Cuvântam cu câteva zile în urmă despre iertare și iertări multiple. Titlul ales vă poate duce cu gândul la ceea ce urmează să disertez sau măcar la ideea pe care am vrut să o scot în evidență. Sfânta cuminecătură dă impresia unora că până la următoarea îmbucătură nu mai sunt legi, nu mai sunt reguli, nu mai există bun simț. Pașii către infracțiuni, către corupție și către crimă sunt incitanți, mici, deși și succesivi. Dintre ororile lumii doar terorismul nu are ca punct de pornire iertarea.
Fără plată iertarea multiplă poate apare atunci când iertatul este psihopat. Când fură, înșeală sau omoară din plăcere. Psihopatul, în acest caz, nu crede în nimica sfânt. El și-ar putea cere dreptul la izbăvire doar pentru a-și bate joc de sistem. Uneori este greu să discerni între un psihopat și un om normal. De obicei psihopatul se dedublează, în cele mai multe cazuri cu bună știință. Mai rar fără să-și dea seama. O caracteristică periculoasă, dar foarte des întâlnită la psihopați, este inteligența nativă foarte ridicată. Lipsa de empatie (afectivitate) și incapacitatea de adaptare la societatea din care fac parte duc la tulburări comportamentale și de caracter periculoase. Instinctiv apare dorința de revanșă, răzbunarea sau acel „cine mi-s io?”
Am lăsat intenționat la urmă subiectul în care iertarea chiar este binevenită și dă dreptul persoanei să devină om. Și celui ce-a greșit și celui care iartă dacă s-a greșit împotriva lui. Se întâmplă uneori, din fericire nu prea des, ca cel care a pătimit din cauza greșelii altuia să nu ierte, să caute răzbunare cel puțin la nivelul la care a suferit. În acest caz este cu adevărat necesară iertarea divină, iertarea care să aducă împăcarea într-un trup măcinat de remușcări.
Uitându-mă peste umăr am două exemple din propriul meu trecut. În anul trei de facultate, unul din profesorii care-mi predau o materie dragă mie, m-a lăsat repetent cu bună știință din amor propriu. Nu intru în amănunte. Vă spun doar că nu l-am putut ierta. I-am cotrobăit prin existență și am descoperit că lua bani, aur sau alte foloase de la studenții străini pentru a le face trecerea mai lină la examene. Miliția a continuat cercetările mele și a descoperit că, în plus, vindea lucrări de diplomă de stat la studenții din anii terminali (un fel de masterat de astăzi). L-au închis pentru cinci ani. După doi ani și șapte luni i-au dat drumul pe caz de boală. După circa alte șase luni a murit. V-am zis asta nu ca o descătușare ci ca un fapt de viață cu care nu tare mă mândresc. Era o somitate în materia pe care o preda.
Celălalt exemplu pe care vreau să-l relatez s-a petrecut de curând. Cineva, care a avut o oarecare putere de decizie asupra activității mele, mi-a răpit ceea ce am iubit mai mult în activitatea mea profesională. Iar nu intru în amănunte. Nu m-am gândit nici o clipă că s-ar putea întâmpla așa ceva pentru că era dependent de activitatea mea. Făcându-mi mie rău își făcea sieși. Eram „creanga” verde, fără spini, pe care și-ar fi putut găsi refugiu. Similar, dar mult mai ușor pentru că îi bănuiam toate matrapazlâcurile, i-am scanat activitatea și am făcut primii pași pentru a o devoala. Ba chiar am vrut să beneficiez legal de avantaje ca urmare a acestui rapt.
Brusc m-am oprit. Mi-am dat seama că acțiunea mea s-ar îndrepta asupra unui om bolnav, asupra unui panicard. Contextul în care s-a întâmplat totul, împreună cu câțiva factori perturbatori („prieteni” de-ai mei, „prieteni” de-ai lui, frica, orgoliul, inspirația nefastă) a dus la această decizie ilogică. Puteți numi asta iertare? Nu știu. Cred că a fost mai mult influența afectivului și a necesității de a mă mai crede om. Nu simt că am iertat. Doar am înțeles. M-am împăcat ar spune unii. Vreau să uit.
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu