Pere, struguri, dude...

     Să fii aproape de aproapele tău, să fii aproape de semenul tău, să fii aproape de străinul din apropierea ta este o menire pentru cea mai mare parte a componenților speciei umane. Această emoție este trăită parcă mai intens aici, la noi, în România. Nu este doar un slogan atârnat de frunza-n vânt a amăgirilor desuete. Românul chiar își pune oaspetele în capul mesei. Țăranul din Carpați chiar se sacrifică pentru binele egalului său. Mai ales dacă acest egal este mai plăpând sau mai fraged.

    Să fii civilizat dar rece nu este o opțiune pentru creștinul de rând de pe aceste plaiuri. În cele mai multe cazuri el are nevoie de comunitate, de comunicare și uneori chiar de compasiune. „Ce-i al meu e și al tău” nu e doar o vorbă-n vânt și nu cere imperios și un „ce-i al tău e și al meu”. În mod real există o bunătate a sufletului românesc ce nu are seamăn printre celelalte popoare. Mai ales printre cele nordice unde recele de afară a pătruns parcă și în sufletul lor, în căminele lor.

    Această emoție conjuncturală a dat posibilitatea celor cu gând hain să încerce să o exploateze. Să încerce să tragă foloase necuvenite, cum s-ar spune, crezând că sensibilitatea vine din naivitate și bunețea din prostie. Această exploatare are două fețe, două asperități diferite care irită firea valahului. Ea poate veni din afara sau din interiorul nației noastre. Cele venite din afară am reușit să le respingem până mai an. Ba prin tăișul ascuțit al vorbelor, ba prin ascuțimea tăișului. Acu, cu metodele astea economice paleative nu ne prea pricepem dar le-om dibui și pe astea.

    Ce ne facem însă dragi români cu exploatatorii dintre noi. Ce ne facem cu cei cărora le-am încredințat viitorul și care sub blana de iepure au nărav de lup și vicleșug de vulpe. Nu s-o scula ursul din noi să scarmene un pic ce e de scărmănat și să mătrășească ce e de mătrășit? Mici dovezi de ieșire din hibernare ne-au fost prezentate. Oare sunt suficiente? Oare nu-s doar reglări de conturi? Oare nu-s doar pentru amorțeala vigilenței? Să sperăm că nu. Să apăsăm mai pronunțat pe nevoia de a demonstra că nu avem doar bunătate sufletească ci și mândrie. Să arătăm că a fi cuviincios nu înseamnă că ești lipsit de inteligență.

    Nu sunt puține cazurile în care agerimea de minte a țăranului român, inventivitatea orășeanului dinspre Carpați și istețimea oamenilor de cultură (din orice mediu ar provenii ei) au răbufnit și au dus nivelul de trai al omului în general pe noi orizonturi de dezvoltare, atât științific cât și economic sau cultural. Doar cu politica stăm mai în urmă, dar dacă reușim să reducem la minim corupția din politică, drum pe care se pare că l-am abordat deja, vom fi și aici în frunte. Pentru binele nostru!

    Opriți războaiele!