Aeroportul din Budapesta

Niciodată n-am reuşit sa-i reţin numele. E ceva care începe cu F şi se termină cu y. De fapt nu e singurul căruia nu-i reţin numele. Stau de vreo patru-cinci ore aici şi mă gândeam la transmisiile televizate cu cei care au aşteptat după o cursă şi peste 24 de ore. De fapt pasagerii unei curse de Londra au fost trimişi adineaori la culcare într-un hotel de prin împrejurimi.

Drumul meu se îndreapta spre Madrid. De fapt şi de acolo îmi iau tălpăşiţa în cursul zilei de mâine să-l prind Pe Moş Crăciun în fustiţă si cu ghirlande de flori tocmai pe plaja Bavaro în Republica Dominicana. Am auzit că anul acesta nu se opreşte prin România că n-am fost serioşi. Ne-am ocupat mai mult de campanii electorale decât de muncă şi distracţie şi Moşului asta nu i-a prea i-a fost pe plac. Dacă vă grăbiţi să-mi trimiteţi doleanţele poate vă mai găseşte şi vouă câte ceva. Şi aşa mă aştept să primesc doar rămăşiţe.
Vă las că trebuie să-mi anunţe avionul...

Noua-n doua

Nu-i rau. Noua marcatori in cele doua meciuri disputate pana acum din etapa a patrusprezecea. Sa fie semnul unei etape cu record de goluri? Pana acum cele mai multe goluri au fost inscrise in etapa a cincea cand sfarsitul de august a imprastiat smogul din aerul incins si imbalsamat in nuante policrome de nisip fin si slipuri multicolore, amendand de 33 de ori neatentia sau neputinta portarilor echipei adverse. Doar Brasovul, Clujul si Dinamo (pe Ghencea) n-au primit gol atunci. Etapa ce detine recordul negativ al golurilor inscrise este cea de-a doua, la inceputul aceleiasi luni august cand sfarcurile nu-si prea gaseau loc in sutiene si panerele dormitau in colbul hambarelor. Atunci s-au inscris abia 14 goluri.
S-a spus ca rezultatul de la Alba Iulia a fost o surpriza. Nu e chiar asa. Nu cred in talentul de antrenor al lui Dorinel, tot asa cum cred ca cel mai selectionat jucator roman este cel mai bun secund pe care si l-ar dori un antrenor din prima noastra liga. Unii sunt meniti sa poarte numarul doi. Cele trei goluri incasate de galateni arata un Nicola Napoli care l-a "citit" pe cel care ne-a pierdut calificarea langa capul "Micii sirene" din indepartata (in timp) Copenhaga. Punctele obtinute de Munteanu pana acum sunt conjuncturale si s-au obtinut in fata unor adversari mai slabi sau in criza de forma.
In Giulesti a castigat galeria, tineretea, norocul si inertia. Nici intr-un caz antrenorul. Restul este o poveste. Frumoasa ce-i drept. Ca tot ceea ce atinge Grantul. Acolo chiar si infrangerile sunt frumoase. Mi-aduc aminte de un 2-3 cu Progresul (prin '75) cand cantam dupa meci, asa frumos au jucat ambele echipe. Am ajuns in galerie mai tarziu si ca sa pot vedea si eu meciul, m-au ridicat deasupra capetelor visinii, m-au purtat din maini in maini si mi-au mai dat drumul doar in fata, linga gardul ale carui patratele mi-au ramas apoi incrustate ca niste insertii pe chip cam o saptamana. Ce frumos a fost?! Meciul, nu chipul meu. Sa spun cate ceva si despre adversarii lor. Gaz Metan Medias a fost una din combatantele din primul meu meci pe care l-am vazut. Era in '62 si se disputa un meci de Cupa Romaniei intre gazari si concitadinii lor de la Vitrometan. Cu vreo doua saptamani inainte vazusem primul meci la televizor. Jucase Rapid. Nu mai tin minte cu cine, dar de atunci sunt rapidist. Au trecut ceva ani... Nu?
Ce mai avem etapa aceasta?
Pai, in ordinea disputarii lor vom inregistra surpriza de la Mioveni (parca acolo se joaca daca nu ma insel), repetarea rezultatului de miercuri de la Brasov la Bistrita, victoria la scor a oltenilor in Banie in fata oastei lui Stefan cel zis "Palitura de osanda", rezultatul normal (indiferent care va fi acesta) al prahovenilor in fata oropsitilor latifundiarului, egalurile de la Vaslui si Timisoara ale clujenilor respectiv cainilor pesedisti si demisia lui Grigoras dupa confruntarea cu Pandurii.
Normal ca sunt doar presupuneri. Unele se vor adeveri altele nu. Asa-i cand nu ai harul ghiocului.

Cu picioarele pe plansa mondialelor si cu gandul la un pat de spital

In timp ce ma delectam pe internet cu paradele si ripostele scrimerilor de pe intreg mapamondul gazduite pe plansele instalate in Antalya Expo Center (65.000 metri patrati!?) gandurile imi zburau spre recenta mea calatorie de lucru in acea zona mirifica a planetei. Am vizitat atunci peste 40 de hoteluri de patru si cinci stele si am descoperit pana unde poate merge imaginatia lucrativa a omului de afaceri. Tot atunci am avut revelatia sa constat ca nu toti turcii sunt soferi de tir, dar pentru a va da seama de adevaratul sens al cuvintelor mele trebuie neaparat sa mergeti acolo.
Sa revenim la fenomenul sportiv. Sambata s-au decernat primele medalii, romanii netrecand nici unul de saisprezecimi (Andreea Pelei la sabie feminin sau Virgil Saliscan la floreta baieti). Astazi a fost si mai prost. La asteptarile noastre din partea floretistelor ne-am ales numai cu trei locuri pe tabloul de 64, nici una dintre fete nereusind vreo victorie. Daca de la Andreea Andrei si Cristina Ghita asteptarile noastre nu au fost prea mari, a surprins infrangerea multiplei campioane satmarene Cristina Stahl. Scorul neverosimil (6-5, in conditiile in care se acorda trei reprize a trei minute pentru a se ajunge la 15 tuse din partea invingatoarei) arata o lupta intensa in care psihicul are un rol determinant pe langa valoare, talent, conditie fizica si bineinteles transpiratie.
Dezamagit, incerc sa iau legatura cu mama sportivei, multimedaliata olimpica si mondiala a amazoanelor anilor 60-70, Ecaterina Stahl. Tastez pe 6303-ul lui Mitica numarul celei care la Budapesta in 1975 a urcat pe cea mai inalta treapta a podiumului mondial si la capatul celalalt al firului imi raspunde o voce de barbat. Ma dumiresc si-mi dau seama ca urechea celui cu care am intrat in legatura (era sa spun "la celalalt capat al firului") apartine confratelui nostru in presa sportiva Stefan Stahl.
Ii povestesc despre isprava fiicei sale, despre cum a fost condusa cu 4-1 dupa primele trei minute, despre scorul de 1-1 din a doua parte a luptei si despre faptul ca de la 6-5 n-a mai avut puterea sa atace in ultimele trei secunde pentru a egala scorul in fata japonezei Ikehata. Normal ca intrebarea care imi statea pe buze era "Ce se intampla cu Cristina?", dar intrigat ca mi-a raspuns el si nu pentaparticipanta olimpica il intreb unde este Kati.
Raspunsul m-a blocat. Erau la spital. Kati Stahl era sub perfuzii. Baigui niste scuze, incerc sa inchei in mod decent o discutie care decurgea intr-o directie imposibila, dar mai mult dau cu bata in balta. Aflu de la un alt slujitor al ziaristicii cu caracter sportiv, Bobby Demian, ca situatia cetateanului de onoare al Satmarului (2006), Ecaterina Stahl, este foarte grava. Oare ce-a simtit Cristina pe plansa, acolo, in indepartata Antalye?

Victoria-n principal

Chiar daca prin titlu v-am dus cu gandul pentru scurta vreme la petrolul din "Dallas", eu tot "Tanar si nelinistit" raman. Adica ma chinui sa fac paralele si perpendiculare intre partidele de fotbal din Liga I. Debutul de ieri al etapei a sasea a adus doua victorii gazdelor, cu numar minim de goluri, ambele realizate din lovituri de pedeapsa, ambele cu declaratii contradictorii si cu un coeficient de stres foarte ridicat pe cele patru banci tehnice. Infarctul plutea in aer. Bine ca stia sa planeze corect. Cel putin fetele lui Cartu si Marin aveau la sfarsitul partidei culoarea aceea placuta doar maestrilor olari. Ambele castigatoare au trecut in fruntea clasamentului la timpul respectiv. Stegarii vor si ramane. Cam atatea "paralele".
"Perpendicularele" s-ar merita mentionate doar prin prisma favoritelor (oaspetii pe Jiu si gazdele sub Tampa). Sprijinul dat de arbitri gazdelor a fost mai discret sub umbra "Coloanei infinitului" si fatis la camionagii. Oltenii au obtinut un rezultat surpriza, iar barsanii unul normal.
M-as opri totusi mai mult asupra capitolului arbitraj. Oltenii au refuzat cererea clujenilor de a fi condusi de o brigada straina. Brasovenii au fost de la inceput fatis pentru brigazi romanesti. Oare aceasta n-ar afecta din punct de vedere emotional calitatea arbitrajelor? Vorba aceea: "Am familie. Astia imi dau o paine de mancat, ailalti ma declara somer...!?". Tu, cititorule ce-ai face in situatia aceasta? Am impresia ca in curand vom avea numai brigazi romanesti. Cred ca primul care va cere acest lucru va fi Porumboiu dupa meciul din Giulesti. Se cunoaste verva cu care a insistat sa fie arbitrat de straini si "cocosatul" (Manea pentru cei cu osatura necalcifiata) isi zambea in barba.
Restul etapei ne asteapta cu meciuri interesante. Astazi, in Baragan, in Groapa si pe coclaurii vampirilor (aia care sug sangele poporului) ar trebui sa acordam sanse doar amfitrionilor. Dar mai sti? Si maine este o partida cu o favorita certa acasa: banatenii. In schimb celelalte doua partide se anunta a fi nu numai echilibrate ci si spectaculoase prin prisma fotbalului pe care il stiu "franarii" si l-au etalat "gazarii" si Bergodi. Luni, sub teiul lui Eminovici, partida poarta semnul balantei nedescentrate, dar eu tot cred ca oltenii nu stiu sa joace in Moldova precum n-au stiut nici in Ardeal.

Chix in ceai valsant

Am lasat intentionat sa se mai sedimenteze impresiile esecului cu schiorii tirolezi, tocmai pentru a putea judeca la caldut aceasta partida in comparatie cu victoria in dauna cucurigului tricolor. De ce esec? De ce victorie? Pentru ca eu asa le simt. Recunosc ca am crezut mult ca vom parasi capitala modei cu trei puncte in plus in clasamentul grupei, dar asta nu m-a facut sa n-am un sentiment de satisfactie miercuri noapte. In schimb sambata am simtit din nou temerile si nereusitele lui Razvan de pe cand era imbracat in visiniu (sa nu uitam de reusite totusi). Eternele meciuri egale.
Una peste alta s-a pierdut un punct din urna pentru 2012, adica din obiectivul lui Razvan. Doua meciuri egale nu fac cat o victorie in fotbal, asa ca mai degraba putem considera septembrie un esec decat o victorie. Noroc cu cele trei puncte luate Lituaniei (palesc si ele in fata reusitei outsider-ului din insule in fata aceluiasi adversar) si a egalului de la Belgrad. Egal care ne ajuta doar prin prisma faptului ca Serbia este una din contracandidatele noastre in urna a doua valorica pentru CE.
Ma surprinde neplacut raceala dintre Lucesti. Adica Razvan are presiunea presei, a patronilor de echipe, a presedintilor de cluburi, a spectatorilor si a "colegilor" antrenori (in ordinea descrescatoare a coeficientului de stres), factori care numai bine nu pot sa-i faca, si, din orgoliu, nu accepta un sfat sau o parere tocmai din partea celui care in nici un caz nu i-ar dori o doza de esec. Nici macar in subconstient. Trezeste-te Lucisor!

Ruralizarea fotbalului

Mioveni (35.000 de locuitori), Curtea de Arges (35.000), Urziceni (17.000), Otopeni (10.000) sunt numele unor echipe care au ajuns in ultimii ani in primul esalon al fotbalului romanesc. Nu pot decat sa le felicit interesul pentru sport, dar nu ma pot bucura. Faptul ca investitorii in sport se retrag in orase mici nu este foarte bine din punct de vedere al Mariei Sale SPECTATORUL. Sportul, ca si arta, trebuie simtit (vazut, pipait, auzit, mirosit, gustat) de cat mai multa lume. De aceea cele mai multe capodopere ale artei de orice fel se afla in metropole cu peste zece milioane de locuitori si cu capacitati dovedite de a accepta alte sute de milioane de "spectatori" anual. Teleportand in domeniul sportului, olimpiadele, campionatele mondiale si continentale, competitiile de larg interes se desfasoara de asemenea in aglomeratii urbane mari si foarte mari, in conditii de cultura si civilizatie de ultima generatie.
Desigur, exista si exceptii, dar astea chiar sunt exceptii, adica nu devin o regula si foarte rar se permanentizeaza. La noi insa exceptiile se inmultesc si daca ne uitam in spate, adica in al doilea esalon al tarii, vedem ca ne paste o adevarata ruralizare a fotbalului. Nu-i suficient ca avem o campioana la fotbal dintr-un orasel cu 17.094 de locuitori (recensamantul din 2002), dar in liga secunda se mai afla doua orasele: Breaza (18.000, Prahova) si Simleul Silvaniei (16.000, Salaj, locul cinci in seria a doua); patru comune: Branesti (8.000, Ilfov), Chiajna (8.000, Ilfov), Snagov (6.000, Ilfov) si Stejaru (aproape 2.300 de locuitori printre care si cel mai batran cetatean al Romaniei, Tanase Tanase de 115 ani, stadion de 3.000 de locuri, Tulcea); un satuc: Covaci (1.700, stadion de 1.500 locuri, Timis). Nu-s prea multe pentru a le numii exceptii? Exceptie puteam numi ascensiunea Unirii Tomnatic (sat la acea data, acum comuna cu 3.000 locuitori, tot din Timis) din anii '90.
Municipiile cu peste 100.000 de locuitori fara reprezentare in primul esalon al tarii sunt: Constanta (310.000), Braila (216.000), Oradea (206.000), Bacau (175.000), Arad (172.ooo), Pitesti (168.000), Sibiu (155.000), Targu Mures (149.000), Baia Mare (137.000), Buzau (133.000), Satu Mare (115.000), Botosani (115.000), Ramnicu Valcea (107.000), Suceava (106.000), Turnu Severin (104.000) si Focsani (103.000).
Orasele cu caractere boldite nu au reprezentante nici macar in esalonul doi al tarii, iar Satu Mare nu are nici macar in liga a treia. La noi, in Satu Mare, fenomenul este acut, daca tinem cont ca nu numai municipiul, dar intreg judetul nu a avut anul trecut vreo reprezentanta in ligile nationale de fotbal (anul acesta a promovat Turul Micula).
Ghici cine este liderul seriei B1 din liga a doua! Oare va promova?

Rezolvare.

"U", adica prima litera de la cuvantul "unu" ceea ce reprezenta locul ocupat de brasoveni dupa etapa a patra;
"D", adica prima litera de la cuvantul "doi", ceea ce reprezenta locul ocupat de timisoreni dupa etapa a patra;
...
Conform acestei logici, Clujului, aflata dupa etapa a patra pe locul cinci, i se asocia litera "C", adica prima litera a cuvantului "cinci".
Raspuns exact: "C"

Ultimul indiciu

Transformati literele in cifre, astfel incat sa se "vajeasca" cu clasamentul actual al Ligii intai. Asadar... Cine vine la Hajduszoboszlo?

Indiciu nou

Chiar daca litera cea mai valoroasa asociata Bucurestiului este T, capitala mai are doua litere asociate, S si O. Mentionam ca diacriticile nu au influcta in aceasta problema.

Indiciu

Mediasului i se asociaza litera N. Aceste asocieri sunt valabile doar saptamana aceasta (pana vineri ora 17,29)

Problema

Daca orasului Brasov asociem litera U, orasului Timisoara asociem litera D, orasului Bucuresti asociem litera T si orasului Vaslui asociem litera P, ce litera asociem, dupa o logica in care este implicata si Maria Sa fotbalul romanesc, orasului Cluj.
Zilnic veti primi cate un indiciu.
Indiciul de astazi este ca,respectand logica jocului, orasului Satu Mare nu i se poate asocia nici o litera.

Concurs cu premmiu

Luni va fi lansat pe acest blog un concurs "Problema de logica", cu implicatii sportive, al carui unic premiu va fi o excursie de o zi pentru doua persoane la Hajduszoboszlo impreuna cu redactorii Informatia Zilei. Primul care va raspunde corect va fi declarat castigator. Problema nu va fi de loc facila fiind adaptata dupa tipul de probleme date ca testare in anii 80 la NASA.

Soaptele latifundiarului

Cine a avut urechi sa auda a auzit. Cine a avut ochi sa vada n-a vazut pana acum nimic. Atunci cand plangeau sufletele atator sustinatori din tara cand vedeau cum le este furata echipa lor cea mica de grandomanii din Bucuresti, numai pentru ca astia aveau bani si nu atat bani cat "tecere", comisiile nu prea se (auto)sesizau. Acum doar li s-au parut maharilor ca echipele lor nu mai castiga asa usor si urla ca din gura de sarpe ca sunt crunt furati. E drept ca s-au mai facut greseli si impotriva lor, dar aceste greseli nu au fost ca urmare a unor gesturi deliberate ale arbitrilor.

Era o regula inainte pe care toti arbitri "batrani" o respectau cu strictete: "Sa nu gresesti niciodata impotriva echipelor mari!". Asa ca toate greselile de arbitraj se contabilizau in clasamente in defavoarea celor mici. Atentie! Acesta nu este un mesaj comunist, ci unul anticoruptie, ceea ce pentru unii este acelasi lucru. Acum, cand brigazile au intinerit, acest slogan nu mai este litera de lege si se mai fac greseli si impotriva lor. Asta nu pot suporta unele mentalitati malformate.
* * *
Etapa care a trecut am "citit-o" destul de bine. Nici mie nu-mi vine sa cred ca mi s-au adeverit aproape toate elucubratiile. Chiar si cele nescrise mi s-au adeverit. N-am avut curaj sa astern pe ecran frica din san precum ca Rapiduletul iar va juca bine, pe alocuri incantator, dar va pleca cu desaga goala.
(Din pacate am continuat aceasta postare, dar, din motive independente de mine, ceea ce am scris nu s-a si editat. Deoarece nu sunt in stare sa scriu acelasi lucru de doua ori voi lasa pe fiecare cititor in parte sa se aventureze in lumea gandurilor mele)

Masa de manevra

Daca se spune in general ca masa de manevra perfecta sunt pensionarii, in sport aceasta poate fi cu siguranta Maria Sa SPECTATORUL. Sa nu credeti cumva ca acest lucru este valabil si pentru fotbal. Poate doar la Steaua, unde interesele pro si contra latifundiar pot implica anumite categorii de tineri, nu neaparat diferiti intre ei ca mentalitate. In fotbal insa, marea masa de manevra (nu neaparat ca numar intrinsec, ci ca putere privind buletinele de vot) o reprezinta AJF-urile, mai precis presedintii acestora.
Sa lasam teoriile abstracte si sa vedem cu ce ne asteapta Liga I in acest sfarsit de saptamana de mijloc de august:
Primul gol al etapei se va inscrie probabil la Alba Iulia unde "localnicul" Veljovic si "strainul" din Copou, Bujor, abia asteapta sa mai rateze doua-trei ocazii pana isi dubleaza fiecare numarul de goluri inscrise in acest an competitional. De egal se vor bucura probabil doar oaspetii.
Se asteapta un joc frumos pe malurile Begai, unde cele mai frumoase galerii din tara, jucatorii o spun, se vor intalni intr-un derbi numai al lor, intr-o disputa in care fair-play-ul va ocupa cu siguranta un loc de cinste. Jos, pe gazon, nu stiu in ce masura Hizo si Sabau vor reusi sa stapaneasca debordanta fotbabului spectacol pe care sunt in stare sa-l arate cele doua loturi. Daca hamurile nu sunt prea stranse de nevoia de rezultate, pregatiti-va pentru un regal fotbalistic.
Maine (sambata) se anunta la Ploiesti un meci anost, care ar putea fi animat doar de gazde, oaspetii avand datoria sa inchida jocul pentru un meci egal, bistritenii neavand veleitati sau antecedente in ceea ce priveste specacolul fotbalistic. Nu au nici materia prima necesara.
Nu acelasi lucru se poate spune despre jocul de la Cluj, unde siderurgistii lui Munteanu vor sa dea lovitura tocmai pentru revansa pe care Dorinel nu recunoaste ca ii roade orgoliul.
La Piatra Neamt jucatorii lui Dinamo trebuie sa arate daca il mai vor la carma pe Bonetti. Parerea mea este ca il vor si vor depasi dorintele si amenintarile moldave cu usurinta. La cel putin doua goluri diferenta.
Duminica Bania se pregateste de ciuleandra (chiar daca e dans muntenesc, merge si cu praz stropit cu zaibar). De calusari nu poate fi vorba ca au trecut Rusaliile, asa ca fratii Costea vor sparge reduta lui Sorinacio in vreo doua trei randuri, mai lasand loc si pentru colegii lor.
Baietii lui Pustai nu-i vor lasa pe cei din Arges sa se bucure prea mult de punctele neplanificate obtinute pe Dinamo si, dupa ce Bud si-a uns cu crema baftoasa bocancii (impropriu spus bocancii, incaltarile de astazi nemaiavand nimic de a face cu expresia bocanci; nici macar ghete nu le mai poti spune), s-au hotarat sa perforeze cat mai mult sistemul defensiv al lui Stefan Stoica, fostul portar de nationala Popa nemaifiind cel care l-a facut pe Dragomir sa-l ridice in slavi.
Al doilea meci foarte interesant al etapei (nu spui care-i primul) se va desfasura la Vaslui si cred ca indiferent cu ce scor se va termina partida, rezultatul va fi considerat normal. Mi-e frica doar de 0-0, adica cei doi mari portari, Coman de la brasoveni si Haisan de la valceni, sa traga fermoarul pe spatiul dintre cei doi stalpi ai portii de la cei 2,44 metri ai transversalei si pana pe linia portii.
In fine mult trambitatul derbi al etapei nu cred ca se va ridica la rangul prescris. Banuiesc o victorie simpla a Stelei. Doar daca-si baca dracul coada (citeste arbitrul fluierul) s-ar putea produce ceva. Urziceniul nu mai joaca nimic in campionat, gandul lor fiind catre Liga Campionilor, si dupa cum sunt sfatuiti de federatie, arbitri vulcanizeaza gaurile nepeticite de catre antrenori la echipele care ne reprezinta la cel mai inalt nivel in Europa. Vezi cazurile Steaua de acum doi ani, CFR de anul trecut si cuplul Steaua - Rapid din primavara europeana a anului domnului 2006.

Ofensiva defensivei

Nu prea reprezinta un bun exemplu pentru viitorul fotbalului nostru ceea ce s-a intamplat sambata in fotbalul autohton. Defensive baricadate excesiv au avut castig de cauza in fata unor echipe care s-au bazat mai mult pe atac si un oarecare spectacol. Nici nu putem spune ca rezultatele pozitive ale apararilor supraaglomerate au fost ca urmare a unui joc atent, ermetic, cu blocarea sistematica a adversarului sau cu pastrarea mingii in posesie cat mai mult timp pentru a impiedica dezvoltarea jocului. Ba din contra. A fost noroc pur, sau mai exact lipsa de eficacitate a adversarilor. Echipele care au construit cu adevarat, care au spart prin propriile forte apararile adverse sau au beneficiat de greselile aparatorilor adversi nu au reusit sa inscrie din pozitii deosebit de clare. Ocazii imense care ar fi suficiente pentru un tur intreg de campionat pentru toate echipele din prima liga. Ele s-au petrecut intr-o singura etapa si le-au avut ca protagoniste pe Brasov, Vaslui si Rapid. In alta ordine de idei am putea remarca faptul ca daca in etapa trecuta promovatele nu au inscris nici un gol pe teren propriu (in schmb toate au primit gol), de data aceasta toate s-au intors cu puncte din deplasarile pe care le-au avut.
Mediasul este exceptia care confirma sensul cuvintelor din titlul prezentului articol. Hidrocarbura (gazul metan) nu are nici miros si nici culoare. Jocul celor de pe Tarnava Mare a avut culoarea priceperii jucatorilor si mirosul specialistului Pustai. Credinciosii care dimineata ieseau piosi pe poarta bisericii fortificate Sfanta Margareta (monument din secolul XIV in cadrul caruia se afla si o scoala generala in care am fost si eu boboc in toamna anului 1963) au aplaudat mancand seminte dupa amiaza victoria favoritilor in fata unui adversar cu nume.
E clar. Dinamo nu mai este favorita arbitrajelor. Borcea nu poate intelege ca poate fi arbitrat corect. Nu poate intelege cum arbitri mai pot gresi si in defavoarea lui. Cum pana acum arbitrajele il favorizau pentru ca asa erau dirijate, acum cand se greseste impotriva lui considera ca altcineva ghideaza brigazile. Oricum, Craciunescu a respectat doar litera regulamentului nu si spiritul acestuia, dar asa arbitreaza de cand s-a apucat de arbitraj. Nici taica-sau nu era asa rigid. Argesenii, in schimb, nu au meritat cele trei puncte si cred ca nu vor fi in stare sa le tripleze numarul pana la Craciun.
Stegarii au batut gongul operei de trei parale care urma sa se desfasoare sambata pe cele trei terenuri din Brasov, Targu Jiu si Urziceni. Parca certata cu linia portii mingea nu a vrut sa se apropie de ea in nici un fel. Cum ajungea la zece centimetri de ea, cum capata alta directie in mod inexplicabil. Vasluienii au semnat antractul aceleiasi piese, iar giulestenii au lasat cortina peste dirijori, orchestra, spectatori si telespectatori in acordurile aceleasi melodii funerare. Creatia, munca si valoarea au palit in fata hazardului. Lectii de viata interzise minorilor. Cum sa-i explici asa ceva copilului tau?
La Bistrita, intr-un joc relativ anost, cele doua echipe au lasat un punct in conturile nimanui. Din nou n-a invins fotbalul, jocul anost pierzandu-se in negura noptii din sambata Stixului in care s-au scaldat albiulienii, targjienii si baraganenii (scuzati-mi licentele nepoetice).
Duminica ultima dintre noile promovate care a intrat in etapa a doua a competitiei supreme de pe meleagurlie Ilenei Cosanzene si-a rezervat si ea dreptul de a puncta in clasament in dauna galatenilor. Dar fara gol.
Meciul in diagonala, cum l-am numit in preambul, n-a dat castig de cauza nimanui. Nici aici echipa care a jucat mai mult fotbal nu a catigat, dar macar iesenii, chiar daca nu s-au ridicat la prestatia banatenilor, au jucat si ei si chiar au ratat cateva ocazii.
Ultimul joc, derbiul etapei, a fost cel mai frumos al etapei. Nu va ascund ca mi-am dorit egal la acest meci. Ma bucura deasemenea forma buna a celor doua echipe in perspectiva jocurilor ce urmeaza in campaniile europene impotriva celor de la St. Patrick, respectiv Sarajevo. Cele patru goluri au mai ostoit nevoia de fotbal a (tele)spectatorului roman de profil. Uite-asa autobaza lui Cartu s-a pomenit lidera in Liga I.

Prima instrainare a bobocilor

Mai cu chiu, mai cu vai-vai, brasovenii s-au intors cu trei puncte de la Alba Iulia si acum isi vor masura fortele cu o alta recent promovata a batranei noastre prime divizii: fulguranta Astra Ploiesti. Revenita la vechea denumire dupa ce a cochetat cu forta edililor gazari (FCM), baietii lui Niculae, merg cu pieptul deschis spre gloantele lui Hadnagy si Ilyes (nu va speriati, nu-i primasul nostru).
Tocmai vorbeam de cetatea prin care s-a inscaunat in Ardeal viteazul nostru stramos, Mihai Patrascu, pui de oltean. Alb-iulienii raman si saptamana aceasta in Ardeal sa ostoiasca ranile bistritenilor dupa confruntarea cu fostul lor baci, proaspat calificat in play-off-ul competitiei supreme in ceea ce priveste echipele de club de pe batrana bucata a Pamantului.
Sa trecem de cealalta parte a Carpatilor, la urmasii unui alt pui de olteanca, Stefan al III-lea, a carui oaste bate la portile Neamtului. Ar bate ei pe oricine, dar pe europenii lui Bergodi n-au reusit. Acum coboara hat, pana in vatra dinspre sud a Moldovei, unde siderurgistii ii asteapta cu bratele afeturilor deschise.
Ultimul pui de gasca, singurul care clipeste pentru prima oara in fata granzilor fotbalului romanesc si care nu uita ca bunicul sau "Gascanu'" a fost idol pentru toti romanii si demon pentru dinamovisti (nu si cand juca pentru tricolor). Proaspat iesitul din gaoace (nu are decat sapte ani) are de a face tocmai cu Danciulescu si ai lui. Par victima sigura, dar mai stii?
Etapa porneste tocmai in centrul tarii, langa Bazna, unde feciorii lui Pustai vor sa demonstreze ca meritau sa ramana alaturi de floarea Olteniei, Stiinta, careia tocmai ii cauta punctele slabe. Cu toate ca simpatizez aceasta lupta a mediesenilor cu sistemul, raman totusi la parerea ca o retrogradata trebuie sa raman o retrogradata. Ca si in cazul Ceahlaului si al Pandurilor din urma cu ceva ani, pledez pentru ocuparea locurilor ramase libere dupa incheierea campionatului, prin baraj, de catre una din echipele clasate pe locul trei in esalonul doi.
"Sergentii" lui Porumboiu se vor intoarce pe drumul de costisa colbuit de panduri cu cateva merinde prin desaga. Ramane de vazut daca-s cu braga sau pelin. Dinspre Cipru au venit veseli chiar daca n-au adus decat un punct juma la zestrea Romaniei pentru cupele europene, dar la jieni cred ca-i mai greu.
Nord-est - sud-vest. Cea mai lunga deplasare a banatenilor daca facem abstractie de Donetc si Stuttgart. Pe langa Dealul Copoului, oastea lui Iancu de Giulesti, are posibilitatea sa treaca si pe la Trei Ierarhi sau sa traga o fuga pana la Ipotestii din vecini. La puncte nu cred ca sunt concentrati. Tot la svabi le e gandul, indiferent ce declara...
Zic unii c-ar fi derbi. Nu contest. Amandoua au fost campioane si vicecampioane in mileniul III. Altfel spus, cea mai veche echipa din Divizia A (nu prea imi place sa-i zic Liga intai) impotriva celei mai galonate echipe de club romanesti. In Gruia va fi sarbatoare dupa joc.
Pentru mine derbi este si in Baragan. Chiar daca terenul este mai mic, lumea mai putina si banii nu prisosesc. Vin franarii si acarii sa-si faca dreptate. Dreptatea lor. De data asta cred ca punctele vor avea culoarea si gustul dulcetii de visine.

Boceala lui Borcea

Cand l-am auzit pe Borcea cum se plangea pentru ca a fost furat mai ca m-ar fi cuprins mila de om, de suporter si de investitor, dar cand mi-am adus aminte la cate furtisaguri a luat parte am inceput sa simt indiferenta fata de investitor, compatimire fata de suporter si sila fata de om.
Cele trei faze incriminate de Borcea au fiecare o istorie aparte. As fi tentat sa le comentez in ordine cronologica sau in ordinea importantei lor, dar ma las orbit de subiectivism si am sa le comentez in detrimentul bocitorului.
Singura situatie in care bocea argumentat este cea in care Niculescu a scapat in minutul 89 singur spre poarta oltenilor si a fost oprit in mod intentionat gresit de asistentul clujean Nagy. Nu cred ca este strain de acea faza nici cuplul Muresan-Paszkany pe care il suspectez cu argumente ca se ingereaza in activitatea CCA.
Faza in care Danciulescu a scapat spre poarta (minutul 56) si a inscris, fotbalistul a fost cat se poate de clar in pozitie de ofsaid, numai ca "bocitoarea" din Borcea frizeaza inteligenta noastra si crede ca doar gasca lui cu IQ sub 50 priveste la televizor. Atentie! Nu vorbesc despre dinamovistii adevarati, suporteri cu bunul simt dezvoltat, rezonabili, care s-au dumirit si ei asupra fazei.
In ceea ce priveste faza in care Danciulescu a sutat puternic de la marginea careului si a fost contrat perfect regulamentar de unul din fundasii olteni, cred ca Borcea nu este vinovat ca nu intelege fenomenul fotbal. Sa nu uitam ca el provine dintr-o galerie care a fost invatata ca echipa lor favorita trebuie sa castige in orice conditii, totul permitandu-li-se. Aici discutia se prelungeste si iese din sfera de cunostinte a suporterului obisnuit. Ba chiar depaseste si cunostintele celor care au studiat regulamentul de fotbal, dar nu au arbitrat niciodata, chiar daca au jucat fotbal o tinerete intreaga si se afla in cele mai inalte sfere ale fotbalului actual (ma refer aici la Meme Stoica). Doar arbitri de mare clasa pot discerne corect asupra unei astfel de faze, ceea ce arbitrul Tudor (nu este printre preferatii mei) s-a dovedit a fi. Daca urmariti cu atentie campionatul Angliei, veti vedea ca in multe faze arbitrul nu fluiera lovituri libere la contacte care in alte campionate (mai ales cele estice gen Romania, Ungaria, Turcia...) se fluiera fault. Totul pleaca de la mentalitatea jucatorului. Daca se produce un contact fizic din lupta cinstita pentru balon, fiecare sportiv dorind sa intre in posesia mingii prin metode regulamentare, se lasa jocul sa curga, acesta fiind si spiritul regulamentului. Daca se cauta contactul pentru a il impiedica pe adversar sa joace mingea (trageri, impingeri, piedici..., nu si interpunerea unei parti a corpului intre adversar si minge atunci cand esti cu fata la minge si mingea se afla la distanta de joc, adica ai sanse si doresti sa o joci) este normal sa se acorde lovitura libera directa.
Sa revenim la faza respectiva. Aparatorul ataca aparent periculos cu ambele talpi adversarul. De ce zic aparent? Daca priviti mai atent faza veti vedea ca piciorul drept al aparatorului trece la centimetri buni de stangul lui Dancio, iar stangul olteanului blocheaza sutul atacantului cu partea posterioara a pulpei, nicidecum cu talpa, cazatura lui Danciulescu fiind provocata atat de contra pusa la minge in conditii regulamentare cat si de dorinta dinamovistului de a nu se accidenta. S-ar simti si un parfum de accentuare a contrei in vederea obtinerii unui avantaj (11 m), dar asta este o alta meteahna a fotbalistului din estul Europei, meteahna predata, din pacate, si la antrenamente. Un arbitru mai putin versat ar fi putut sanctiona faza respectiva cu lovitura libera indirecta, considerand atacul craioveanului ca fiind un atac periculos. Nici intr-un caz nu se putea penaliza cu lovitura de la 11 m, neexistand un contact direct intre cei doi combatanti decat dupa ce Danciulescu a cazut peste adversarul sau.
Asta e! Intre Borcea si fotbalul dintre gentlemeni sunt mai multe grade de civilizatie. Fiecare il atinge pe cel care il intelege.
P.S. Dezvaluirile din GSP de marti in ceea ce priveste ceea ce s-a intamplat in vestiarul arbitrilor dupa meci il dezvinovateste pe Miklos Nagy doar de caracterul intentional al greselii. Ar fi trebuit sa ramana ferm pe pozitie (sa continue alergarea cu atacantul) si atunci Tudor si-ar fi dat seama ca el este in culpa. Eventual cu mana fara fanion sa fi aratat spre cealalta parte a terenului (ca la ofsaid pe extrema departata de arbitru). Era un pic hilar, dar jocul ar fi continuat in mod corect).

Hagi si Maradona

Nu trecuse bine miezul noptii si a trebuit sa parasim piscina si sticlele de bere, oferite cu generozitate de Loredana, ce punctau conturul apei. Cum care Loredana? Groza. Tocmai implinise 19 ani. Noi am aflat abia peste un an ca avea 19. Ne-a spus la toti ca are 20. Probabil ca sa nu-i indeparteze pe cei doi-trei admiratori italieni, gigolo cu trupuri sculpturale, care ii faceau toate mendrele. Cred ca ei platisera si lazile cu bere.

La si treizeci de minute fix trebuiau predate toate camerele, iar la ora unu fara cinci autocarul iesea pe poarta hotelului. Nici nu stiu de ce i se spunea hotel. Erau cateva hectare impanzite cu vile si un sediu central, undeva la vreo suta douazeci de km mai la sud de Bari, foarte aproape de tarmul neprimitor (stuf vulcanic) al Marii Adriatice. Vilele aveau fiecare cate doua apartamente cu living dormitor, bucatarie ultradotata (de la butelie pana la a douasprezecea lingurita), toaleta si veranda. Sediul central pe langa birouri, biblioteca si restaurant mai continea o sala de jocuri mecanice, o sala de spectacole unde era montat un televizor urias pe acea vreme (circa sase metri patrati), o sala de sport (cos de baschet, masa de tenis, fotbal de masa...), un bar si nu mai mi-aduc aminte inca ce.
Daca ne-am orientat in spatiu hai sa o facem si in timp: undeva prin miezul ciresarului, la nici sase luni de la evenimentele din decembrie. Mai exact, imediat dupa a nu stiu cata mineriada. Oricum. Imi fusese rusine sa privesc in ochii amfitrionilor in acele zile. Nu mi-era rusine ca sunt roman. Mi-era rusine doar de ce au facut in tara compatriotii mei. Cand priveam la televizor imaginile cu ortaci eram stanjenit de gandurile gazdelor noastre, dar si stanjenit la inceput, mai apoi indarjit, impotriva celor care sustineau sa cerem in bloc azil politic in Italia. Atunci aveam sanse imense sa primim azil. Albanezii inca nu incepusera marea debarcare, tiganii inca nu impresionasera Italia si "revolutia" transmisa in direct pe toate meridianele lumii crease un val de simpatie pentru toti romanii.
Asadar parasise autocarul poarta hotelului Marina di Ostuni (asa se numeste astazi; nu mai tin minte cum se numea atunci, dar sigur nu asa), virase spre stanga, trecuse prin satul de pescari Villanova si ajunseseram in increngatura de sosele ce treceau pe deasupra si pe dedesupt, ca daca nu cunosteai locurile precis o luai spre Brindisi in loc de Bari sau Ostuni in loc de Villanova. Nici nu urcam bine pe autostrada ca linistea se aseaza in autocar. Respiratiile deveneau din ce in ce mai greoaie, pe alocuri reverberand necontrolat aerul. Si Mec, fostul meu elev devenit prieten, avea fata intinsa de placerea somnului.
Dupa circa o ora de drum intins cu autocarul ce apartinuse pana nu de mult Biroului de Turism pentru Tineret (ba parca mai apartinea pe acea vreme) se vad luminile din Bari. Nu intram in oras. Autostrada aluneca pe alaturi in tacerea noptii si luminile nestinse ale Sfantului Nicolae care ne-a gazduit triumful din fata Rusiei si amaraciunea din fata Camerunului raman pe dreapta cu amintiri cu tot. Gandurile mi-au zburat la golul lui Lacatus din unghi sub bara. Mare jucator. La golul lui am sarit in sus cu bratele ridicate si cu unghiile muscand adinc din pulpa palmelor. Dupa ce mi-a trecut euforia un batranel italian din spatele meu m-a intrebat de ce m-am bucurat strangand din pumni. E semn ca nu m-am debarasat de comunism. Am privit uluit catre el. Apartinea unei alte lumi. Sentimentul culpabil se impreuna cu cel al contrarietatii: "Ce cauta mosuletul acolo?". Mi-am dat seama mai tarziu. Hagi parca nu jucase contra rusilor. A fost suspendat. Se plimbau pe aleile circumvolutiunilor amintiri ale acelui gol incasat cu Camerunul datorita insistentelor octogenarului Milla. Emotiile ar fi fost mai mici in acea noapte.
Parasim autostrada Soarelui care urmareste in totalitate tarmurile Adriaticii indreptate vesnic spre rasarit in dreptul localitatii Canosa di Puglia si patrundem pe autostrada spre Napoli. Intram incet-incet in inima Cizmei si stiam ca, in negura de pe geam, pamanturile sterpe pe care cresc maslini mai mult artificial decat natural incep sa prinda viata, palcurile de iarba devin pasuni si culturile olive se indesesc. Pasunea devine teren arabil graul naltut si-arata zveltetea. E numai ora patru, dar orizonturile prind contur si pacla se destrama in fata ochilor nedormiti. Fac mereu aceleasi calcule si mereu imi da acelasi rezultat. In mod normal si noi si Argentina ne putem califica sigur la un scor de egalitate. Calificarea am putea-o obtine si daca pierdem la un gol cu conditia ca rusii sa nu-i bata pe camerunezi cu mai mult de trei goluri. Da, dar antrenorul camerunezilor este rus.
Il rog pe sofer sa opreasca sa vedem rasaritul. Ne indreptam spre spatele autocarului si, in timp ce soferul uda roata din dreapta spate, impreuna cu alti doi somnabuli privim roata mare ce distruge rectilinialitatea dintre Pamant si Cosmos. Pana aceasta nu se reface privim fascinati. Revenim pe locurile noastre si dormitam mai departe prin padurile ce ne impresoara. Nu pentru mult timp. Parasim subit monotonia autostrazii si intram pe o sosea carpita, mica si cu probleme atunci cand ne intalneam cu tractoarele si combinele ce se indreptau spre campul muncii. Dintr-o data atmosfera se incarca de voci. Mai intai somnoroase: "Vezi ca si astia au sosele proaste!?". Mai apoi inecacioase: "Ce naiba am luat-o pe aici? Nici nu poate vira autocarul in satucul asta!". In final impresionate: "Oau!". Pasagerii din stanga se bulucesc peste cei din dreapta admirand muntele nascut direct din campie ce astupa in totalitate geamurile largi ale mijlocului nostru de transport. Vezuviu!
Au inceput sa ma copleseasca imagini netraite cu Noe si Scaramus, cu Nero si Jean Marais, cu Spartacus (da, asta se refugiase in craterul inca nestins al Vezuviului) si Belmondo. Era un amalgam in gandurile mele chiar si cand coboram din autocar in centrul orasului depre care se spune ca daca l-ai vazut poti muri linistit: Napoli. Era complet diferit de Bari. Totul se invartea. Ma ametea. Ma dezintegra si ma intrupa in aceeasi forma, dar cu alt continut. Totul pana nu am vazut o tanara familie de medici romani, companioni de drum, care furau doua tricouri de pe o toneta in timp ce vanzatorul se certa cu un elev de-a doispea, tot roman si tot companion, care incercase acelasi lucru. Mi s-a strans inima. Iar imi fugeau gandurile. Eu nu dusesem nimic de vanzare cu mine, dar ceilalti au umplut portbagajul cu tot felul de obiecte de vanzare. De la oglinzi si pana la o vioara veche. Cand i-am vazut la ce preturi le vand mi s-a facut concomitent sila si mila de ei. Intr-una din zilele ce trecusera am luat marfa la vreo zece insi, i-am intrebat cat vor sa obtina pe ea, m-am dus cu ea in piata si m-am intors cu cateva milioane de lire italiene. Le-am impartit fiecaruia cat a zis si am ramas in buzunar cu dublul sumei impartite. Doar vioara am refuzat sa o vand. De fapt nici n-am luat-o in piata. A vandut-o el ulterior pe doua milioane la Roma. Cred ca valora insutit mai mult.
Liberi pana la sase dupa amiaza. Mancare la punga. Ma uit la ceas si vad orarul pe undeva prin dreptul orei noua. Minutarul nu mai conta. Mec si cu inca vreo trei patru care aveau incredere in simturile mele de orientare m-au insotit. Am inceput sa ne plimbam pe una din marile artere ale metropolei. Trotuare largi, cu pomi insirati direct din asfaltul trotuarului, rasariti din metrul patrat de pamant si iarba alocat fiecaruia. Ceilalti priveau cu nesat vitrinele. Pe mine sticla in dosul caruia se derulau preturi nu ma tare atragea. Preferam curbura unei biserici sau a unei rochii mulate pe trup, preferam gravitatea unei cladiri imense suprapusa peste garduletul din jurul unui pomisor. Dar, chiar... De ce pomisorul acela are gardulet si restul nu au? M-am apropiat trei pasi de gardulet si m-am dat indarat doi. Inauntru erau tot felul de seringi si fiole. Cred ca de unica folosinta, dar pe atunci nu stiam ce sunt alea. M-am uitat speriat in jur sa vad daca se apropie cineva de droguri sa-si faca vreo injectie. Astazi cred ca de fapt erau medicamente pentru diabetici sau mai stiu eu ce boala.
Cu mintea iar bulversata urmaream multitudinea de masini ce treceau incoace si incolo si ma rasfatam pe toata latimea trotuarului. La un moment dat o femeie desena ceva pe jos. Am ramas prin apropiere observand-o cu atentie. Cu pasiune si ceva talent a asternut pe trotuarul racorit in prealabil cu putina apa imaginea Maicii cu Pruncul in brate. Pieta. S-a asezat alaturi si si-a plecat privirea. Nu arata si nici nu era imbracata ca un cersetor, dar lumea arunca destul de des pe insertul de pe trotuar monezi si din cand in cand mai plana si cate o bancnota spre chipul trist al Mamei. Gandurile m-au furnicat din nou si mi-am adus aminte ca doar cu o saptamana in urma, la Bari, vazusem pe o strada pe care nu circulau masini, la intrarea intr-un restaurant de lux, un alt fapt care m-a impresionat: un barbat inalt, proaspat tuns si barbierit, imbracat intr-un frac impecabil, cu gulerul camasii si mansetele de un alb imaculat, canta destul de bine la vioara arii si ariete; lumea nu statea sa-l asculte, dar trecatorii care se apropiau de el, aruncau in jobenul intors pe dale bani de toate natiile.
Am pornit mai departe cu gandurile mele si dupa o ora de mers pe aceeasi strada am ajuns in dreptul unui bazar ce se desfasura in stanga pe niste stradute mici si inguste. Doamna care zambea si isi prezenta marfa semana izbitor (poate numai in mintea mea) cu Claudia Cardinale. Am asteptat vreo ora, fumand cateva tigari, pana cand tovarasii (cuvant interzis in acea vreme) mei sau benoclat pe la toate tarabele. Am cumparat si eu de pe o troscoleta cu marfa alandala (orice luai costa 5000 de lire) niste pantaloni scurti de blugi pentru Gruita (baietanul meu cel mare) si niste tricouri mai acatarii pentru mezini. Ne-am intors pe acelasi drum si am cautat insistent sa o revad pe talentata desenatoare. Am ajuns in locul cu pricina si nici urma de ea. Nici de ea, nici de desen. Doar locul era mai curat decat primprejur. Au fost primele momente cand am trecut de la teorie la realitate in ceea ce priveste diferenta dintre notiunea de cultura si cea de civilizatie.
In fine. Ne strangem cu totii la sase la locul stabilit si pornim insotiti de politie catre Sfantul Paul. Imi controlam infricosat din cinci in cinci minute buzunarul cu biletul de intrare la meci. Altii le vindeau. Au venit din Romania pana aici si, ajunsi la poarta stadionului, se dezbracau de romanism pentru cateva zeci de mii de lire italiene. Mi-era ciuda pe ei. Daca as fi putut le-as fi amanetat eu pe toate numai sa nu patrunda rivalii printre randurile noastre.
Am patruns in catedrala, pardon(!) in stadion, cu doua ore inainte de inceperea meciului. Eram impresionat. La Bari vazusem cel mai nou stadion de anvergura construit special pentru Campionatul Mondial de Fotbal. Aici era altceva. Era atata istorie in jurul meu. Istorie a fotbalului. Stadionul San Paolo a fost construit in 1959 si este si la ora aceasta al treilea ca si capacitate din Italia dupa Il Meazza din Milano si Olimpico din Roma. Are 110 metri lungime si 68 de metri latime si se afla in cartierul Fuorigrotta. De fapt la inaugurare stadionul purta numele de Fuorigrotta. Era proaspat renovat si avea o noua masa a presei de 330 de locuri. Mai fusese "restaurat" cu zece ani in urma la europene.
Aici era "casa" lui Maradona. Acestui spatiu Maradona ii spunea "acasa". Pe langa Maradona toti argentinienii spuneau ca joaca "acasa" cu Romania. Pe langa Maradona toti napoletanii spuneau ca joaca "acasa" contra lui Hagi. Eram mici. Cei aproximativ doua mii de romani eram marunti pe langa cei 15.000 de argentinieni ce-si desfasurau steagurile imense imprejurul nostru. Noua ne luasera cozile de la steaguri si drapelul Romaniei arata ca o carpa pe langa faloasele si imensele steaguri ale argentinienilor cusute cu fir de aur si prinse pe cozi incrustate. Si asta nu e totul. Ceilalti zeci de mii de spectatori erau napoletani, adica maradonisti.
Inca din meciul cu rusii devenisem pe nesimtite liderul galeriei romane. Cu fluierul in gura, cu toba incropita de Mec si ajutat de alti nebuni am miscat marea masa de simpli privitori veniti din Romania si scandarile s-au derulat aproape pe parcursul intregii partide. Doar spre sfarsit n-am mai avut glas. Mai mult de frica decat de oboseala.
In stanga Maradona. In dreapta Hagi. Alti jucatori parca nici nu mai evoluau pe teren. Prin secunda zece-cinsprezece un roman il faulteaza pe Maradona. Pret de o secunda doua se face o liniste mormantala, inexplicabila, dupa care explodeaza in timpane arhicunoscutul "Va ... ....". Abia peste trei minute ne-am mai dezmeticit. Se coagulase lichidul din vene si devenise visiniu, iar tamplele aveau culoarea prunei. La Bari era deja 1-0 pentru rusi. Repriza se scurge in aceeasi nota. Chiar si inceputul celei de-a doua este asemanator. Minutul 61. A picat golul si la noi. In poarta noastra. Monzon. Argentinienii erau peste tot. Dupa trei minute de la gol incep cu glas strangulat, dar continui din ce in ce mai in forta sa incurajez Romania. Timid cateva glasuri ma insotesc. S-a aprins fitilul si altii s-au contaminat. Incep sa zbier ROOO-MANI-A. Euforia devine generala. Nu-mi venea sa cred. Doua mii de romani dominau Stadionul Sfantului Paul. Am bagat fluierul in gura si nu m-am oprit pana la gol. Eram defigurat. Desfigurat si fericit. Minutul 68 l-a gasit pe oportunistul Balint in gura portii si n-a iertat. Am avut pentru un moment impresia ca Lung, Rednic, Andone, Gica Popescu, Klein, Sabau, Rotariu, Lupescu, Hagi, Lacatus, Balint si Jenei s-au uitat pentru o clipa spre noi si ne-au multumit. Sau am visat!?
Momentele de dupa gol au fost cumplite. Euforia se ineca din ce in ce mai pregnant in frica. Romania zburda pe teren. Plimba mingea si controla jocul. La Bari era 3-0 pentru rusi. Scorul era afisat perpetuum cu litere rosii pe o scala luminoasa intre doua etaje ale tribunei. Rosul acela care frige clpeste un pic si se schimba: 4-0. Argentinienii din jurul nostru devin aspri. Ii simt tematori. Le e frica sa nu dam gol. Si mie mi-e frica sa nu dam gol. Ba. Mai tare mi-e frica sa nu luam gol. Da de unde! Imi clantane fluierul uitat intre dinti de frica: nu cumva sa dam gol. Numai noi avem mingea. Uuf! Am scapat. S-a terminat 1-1. Ne-am calificat si noi si alb-albastri. Napoletanii. Pardon! Argentinienii. Da de unde. Ii vad pe toti precipitandu-se in graba spre portalul de iesire, uitandu-se chioras catre noi. Strig cat ma tine gura ca romanii sa mai astepte zece minute si in mod miraculos sunt auzit in harmalaia generala si in mod si mai miraculos sunt si ascultat.
Dupa cinci-sase minute ne indreptam si noi spre iesire. Cu pasi mici privim din capul portalului de iesire si ramanem inmarmuriti. Peste 1.000 de alb-albastri au facut culoar de trecere intre portalul de iesire si poarta stadionului, cale de circa 75 de metri, fluturau steagurile lor si scandau la unison: "Forta Romania".
M-am trezit cu un drapel imens al nationalei Argentinei in mana si in scurt timp "carpele" tricolore erau fluturate de sudamericani si cateva din broderiile argentiniene erau purtate cu fala de romani.
Intr-un tarziu, dupa ce ne-am adunat de pe la carciumi, am luat drumul Romei. De fapt mergeam catre casa. Noaptea se lasa peste autocarul plin de oameni beti. Dimineata cand am oprit la Florenta eram cu sase mai putini in autocar, iar dintre cei prezenti doi baieti nu mai aveau portofele, o fata ramasese fara nici un bagaj, iar mie mi-a disparut drapelul argentinian.

Branza buna in burduf de caine

    Trei bărbați priveau pe geamul imens, de sticlă, ce dădea către terenul de minifotbal din curtea liceului. Era pauză. Băieții nu țineau cont că ora se terminase și au prelungit cele 10 minute din finalul orei de sport, când au primit în sfârșit și mingea de fotbal, cu cel puțin 15 minute din pauza mare. N-aveau nevoie de pachețelul cu mâncare din ghiozdan și nici nu conta că nu toți își făcuseră tema la "aritmetică" pentru ora care urmează. Clasa a XI-a B a Liceului Industrial de Căi Ferate (pe atunci singurul liceu de profil din țară) nu prea se dădea obosită, chiar dacă, cu un sfert de oră înainte, dăduseră testul de rezistență (3.000 de metri).
    - Vezi ciuful ăla pistruiat, ăla care aleargă și în apărare și în atac și strigă la toți de parca el ar fi Mafalda? Ăla mic cu genunchii zdreliți de asfaltul cenușiu. E o pacoste! Atâtea probleme ne face... Nu din cele obișnuite. Nu fumează, nu fură, nu se bate, dar e împielițat rău de tot. E de prin Brașov, dintr-o familie dezorganizată. Nu are decât mamă, dar nu prea are posibilități să-l țină. Clasa a cincea și a șasea a făcut-o la un internat corecțional de prin Săcele. A ajuns acolo din lipsă de susținere materială din partea familiei și nu pentru alte probleme, dar probabil că acolo și-a format un caracter sălbatic. Dacă n-ar fi așa nărăvaș și ar fi mai ordonat, cu siguranță ar fi cel pe care vi l-aș propune în cap de listă. Ar fi exact ceea ce căutați. E abil. Are o logica care de multe ori mă descumpănește și pe mine. Profesorii ori îl iubesc ori îl urăsc. În rest tot personalul îi ciugulește din palmă. De la femeia de serviciu până la doctorița de la infirmerie. La cantină primește tot timpul porție dublă, bibliotecara e topită după el, secretara îi face toate mendrele... De fapt doar profesorii mai orgolioși nu-l pot suporta. Sa nu vorbiți despre el cu Goiceanu, directorul adjunct, că vi-l desfințeaza. Diriginta lui, doamna Bărbulescu îl adoră și-l repugnă în același timp. Dânsa predă matematică și piciul ăla are numai 10 la "matematică" și între 7 si 9 la "purtare". Anul trecut, în trimestrul doi, a avut chiar nota 5 la "purtare". I-a făcut de râs în fața colegilor pe Goiceanu (greșise rezolvarea unei probleme de fizică și a încercat să forțeze rezultatul, diabolicul ăla s-a prins și la ora următoare, când și-a aruncat catalogul din ușă pe catedră, a găsit problema corect rezolvată pe tablă) și Bărbuleasca (la predarea teoriei celor trei perpendiculare, doamna făcuse o greșeala prin omisiune, care în mod normal nu aducea prejudicii demonstrației finale, dar din punct de vedere didactic implementa celorlalți elevi o logică defectă; ce-mi face Moflea ăsta?, iese la tablă subliniază greșeala, șterge toată demonstrația de după greșeală, reface demonstrația, trece de momentul la care ajunsese tovarășa Bărbulescu și duce demonstrația până la capăt). Pe Goiceanu abia l-am oprit să nu-l dea afară din liceu. Cu doamna Bărbulescu în schimb se petrecea ceva neverosimil. Câteodată izbucnea nervos, aproape plângând, suduindu-l și împroșcându-l cu toate invectivele în cancelarie, dar dacă ar fi spus cineva ceva rău despre puști, se comporta ca o cloșcă al cărei pui e atacat de ulii. Adevărul e că a cam ținut nivelul liceului sus pe la Olimpiade. E singurul care doi ani la rând s-a calificat la faza pe țară.
    Ceilalți doi îl ascultau curioși și, contrar tuturor obiceiurilor, nu-i puneau nici o întrebare directorului. Poate somitatea sa științifică (Ion Dinu, unul din pionierii căilor ferate moderne din România), poate modul detașat, fără patimă sau părtinire, în care povestește fapte de viață, poate tâlcul spuselor acestuia îi pătrundea încetul cu încetul cu viteză mai mică decât vocea lui curată și liniștită. Omul acesta vorbea altfel în preajma lor. Nu se simțea aerul acela de frica și dispreț din partea majorității lumii cu care intrau în contact.
    Sunetul soneriei care anunța sfârșitul pauzei i-a readus la realitate și și-au dat seama că nu și-au făcut încă planul de abordare pe clase.
    Au intrat și la clasa a XI-a B. Au stat de vorbă cu mai mulți, dar s-au oprit îndeosebi asupra lui Hazenkopf Anton (șeful clasei, un băiat parca maturizat prea devreme pentru cei 17 ani pe care îi avea în primăvara anului 1973) și Hristea Ștefan (un băiat sclipitor, cu o minte ageră ce parcă lucrează contratimp, cam nonconformist totuși pentru gusturile lor). La plecare au privit curioși către pistruiatul din prima bancă, cel care pe toată durata "vizitei" lor nu și-a dezlipit, ochii, pixul și gândul de pe Gazeta Matematica, pagina de probleme pentru admitere la facultate. "Dumnezeule! Copilul ăsta mai are doi ani până la bacalaureat și rezolvă probleme de admitere..." și-au spus în barbă ce-i doi, deoarece unul din cuvinte nu prea aveau voie sa-l pronunțe. Profesoara Lorena Bărbulescu i-a condus afară unde au mai schimbat niște replici.
    - Cum îl cheamă pe elevul de lângă ușă?
    - Gruiță.
    - Gruița și mai cum?
    - Ienășoiu Gruiță. Gruitță îi este prenumele, dar toată lumea îi spune așa. Toti îl iubesc. Nu chiar toți... L-ați văzut. Asta face toată ora. Își scoate culegerile și revistele și rezolvă probleme de matematică. Nu contează ce: aritmetică, geometrie plană și în spațiu, analiză, trigonometrie... Și nu numai la mine. Mi s-au plâns profesorii de limbi și de Socialism Științific că și la ei face la fel. Ba chiar și la desen tehnic. Când nu-i în clasă e pe teren, în sala de sport sau la biblioteca. Citește tot ce-i pică în mână. Mi-a spus bibliotecara că a citit mai mult de jumătate din bibliotecă. Nu conta ce: beletristică, poezie, filozofie, monografii, biografii... stătea ore-ntregi aplecat asupra hărților din toată lumea. În special a celor din România. Din păcate am înțeles că la internat nu se prezintă la meditații. Cică joacă fotbal pe la Rapid și ii dau ăia scutire. Pedagogul lui mi-a spus că l-a prins în mai multe rânduri jucând noaptea poker... Brânza bună în burduf de câine!
Doamna (n.a. - permiteți-mi vă rog să-i zic așa) Bărbulescu s-a întors și după ce a aruncat o privire frugală spre chipul parcă mai pistruiat în primăvara aceea, s-a întors pe hol după cei doi domni.
    - Știți!? Am uitat să vă spun. Anul trecut a participat la selecția pentru rolul principal din filmul Pistruiatul de Sergiu Nicolaescu. Din cei trei mii cinci sute de pretendenți a ajuns printre ultimii zece. Abia atunci și-au dat seama că nu îndeplinea criteriul de vârsta (maxim 14 ani). S-a ales anul acesta cu un rol pasager în "Mirii anului II" cu Jean Paul Belmondo...

***
    O siluetă atent intreținută se plimba prin fața Teatrului Giulești tragând ades cu ochiul către poarta stadionului cu același nume. A citit cred că de zece ori inscripția de pe discobolul de la intrarea în așezământul cultural: "Mens sana in corpore sano". Din când in când urca pe asfaltul bătrânului Pod Grant și privea printre grinzile metalice supradimensionate către terenul colbuit de handbal de dedesubt, unde frânarii de la căile ferate, muncitorii de la Grivița si un ospătar de la Gara de Nord încingeau partide de fotbal de câte 20 de minute. Cine pierdea pleca acasă. Chiar dacă s-au schimbat echipele de mai multe ori drăcușorul ăla mic se fofilea și juca aproape încontinuu. Ba în atac, ba în apărare, ba chiar și în poartă. Îl urmărise și cu vreo doua ore înainte la antrenamentele lui nea Costea la juniorii mici. Nu prea avea forță si viteză, dar compensa cu ambiție și o rezistență iesită din comun.
    Cand umbrele serii se lăsau a apărut și puștiul în poarta stadionului și tot planul lui de abordare s-a dat peste cap când piciul, în loc să meargă către internat, o apucă în direcție opusă, mai bine zis intră pe sub Podul Grant și dispare prin încrengătura de linii de cale ferată, în direcția Gării de Nord. Era cam dificil de urmărit. Pruncul, obișnuit cu mersul pe șină de cale ferată, se deplasa mai lejer decât el, care trebuia să-și potrivească mersul după distanța dintre traversele de cale ferată. Din traversă în traversă pasul ar fi fost prea mic, iar din două în două traverse pasul ar fi fost uriaș. În sfârșit, dincolo de Gara Basarab s-a făcut o cărare pe lângă calea ferată și a putut merge și el normal fără să bată la ochi în fața obișnuiților locului. Pe peron era gata-gata să-l piardă din ochi, puștiul amestecându-se în mulțime. În ultima clipă l-a văzut intrând în restaurantul gării. Când a ajuns și el în ușă, pacostea lui stătea la o masa ce părea mai mult de serviciu decât pentru clienți. Un ospătar (parcă îl mai văzuse în acea zi) tocmai îi punea în față o farfurie cu o pulpă mică de pui și niște pireu.
    Străinul s-a așezat la altă masă, a comandat un vin și l-a urmărit pe puști cum mânca fără să se grăbeasca. După ce pruncul a terminat de mâncat s-a dus la el la masa și sub pretextul aglomerației a cerut voie să stea jos. L-a întrebat dacă nu bea și el un pahar de vin și a părut mulțumit de refuzul acestuia. De la discuții banale s-a trecut încet-încet spre formule de matematică, ecuații și chiar grafice. Șervețelele, scobitorile și sarea de pe masă folosind ca material didactic.
    Trecuse de ora 23 când întrebările începeau să fie din ce în ce mai incomode și răspunsurile din ce în ce mai rare: "Câti ani ai?", "Te mai primește la internat la ora asta?", "Unde ai să dormi?", "Ai bani?"... Copilul a început să-i povestească cum Porcul (aceasta era porecla profesorului lui de fizică) l-a dat afară din internat în urmă cu trei săptămâni și i-a fost rușine să-i spună mamei sale. În ultima vacanță a găsit-o pe mama sa la doctorița ei, spălând covoare ca să aibă bani să-l țină la liceu. Și ce se mai mandrea: "Dacă n-ar avea note bune și bursă tare greu mi-ar fi să-l țin la București la școală". Cum să-i spună că l-a dat afară din internat? Nici dirigentei sau directorului n-a avut curaj să le spună. Dacă l-ar fi exmatriculat... Tocmai acum când nea Costea l-a propus pentru echipa de tineret-rezerve?
    Vreo patru zile a dormit în sala de clasă de la liceu, dar s-a reparat geamul spart de la atelierul mecanic, cel pe care intra după rondul de noapte al portarului și n-a mai putut pătrunde în clădire. Două săptămâni l-a luat acasă la el un țigan și i-a arătat un pat în tindă și un lighean cu apă. Cu mirosul s-a obișnuit mai greu. Dimineața se spăla bine-bine cu săpunul de rufe ca să scoată mirosul. Să nu-l miroase colegii la școală. Într-o zi când a venit "acasă" a dat peste țigancă făcând sex cu fratele stăpânului și dus a fost. N-a mai întors capul. Așa că a dormit vreo două nopți în sala de așteptare a Gării de Nord. Învățase și orarul. La douăsprezece noaptea se mutau toți în partea stângă pentru că se spăla pe jos în partea dreaptă. La două reveneau pe dreapta cu toții. La patru se făcea primul control al biletelor. La cinci venea miliția și cerea buletinele.

***
    Dimineața, goarna de la unitatea militară din apropiere l-a trezit. Era ora șase. Un tip îmbrăcat în uniformă militară de ofițer i-a spus ca mâncarea este pregătită la bucătărie și că a lăsat o pereche de chei pe masa.
    -Poți să le iei cu tine când mergi la școală și după ore să te întorci și să mă aștepți.
    Nu-i venea sa creadă. Era tipul de aseară. Cel căruia i se confesase cum n-a făcut-o nimănui. Nici măcar lui însuși. Și-a adus aminte cum s-a urcat, nu fără de teamă, în taxiul chemat de comesean și a pătruns îngrijorat în silueta învăluită-n noapte a blocului de pe Ho Shi Min din Drumul Taberei. Acum stătea uluit într-o pijama adevarată, pe un cearceaf ce mirosea a săpun Amo (din acela din care îi aducea colegului sau Petrican mama lui la internat) și era acoperit cu o plapuma pufoasa.
    După vreo două zile toate problemele de la internat s-au evaporat. Ba parcă era tratat cu mai multă atenție tocmai de persoanele care până atunci i-au pus piedici. A revenit cu plăcere de mai multe ori în Ho Shi Min. Străinul preda matematica la Academia Militară. Pe vremea aceea nu cunoștea gradele profesorale din invățămantul superior. Ajunsese să-l indrăgească așa mult pe pici... Ba chiar l-a lăsat să predea ore de matematica elevilor cărora le dădea meditații în particular. A rămas și cu o amintire plăcută de la una din fetele ce deslușeau tainele matematicii.
    În ultimii doi ani de liceu vizitele în Drumul Taberei sau mai rărit. Refuzul țâncului de a îmbrățisa o carieră militară n-a avut darul să permanentizeze relația. Dar au rămas buni prieteni.
***
    După armată, puștiul i-a făcut o vizită proaspătului maior și la o sticlă de vin cumpărată de la alimentară și condimentată cu încă vreo doua din barul propriu al ofițerului, tânărul viitor student a aflat că are în față nu numai un profesor universitar de viitor ci și un ofițer de securitate care a avut misiunea să-i creeze o carieră în domeniu. Cică ar fi fost una din puținele lui nereușite, dar nu-i pare rău. Pe lângă toate tânărul a aflat și mare parte din povestea de față. A fost rândul puștiului să-l tragă de limbă.
    Un an mai târziu, micuțul lui prieten se întorcea de la mare cu o valiză de țigări și una de blugi, ciorapi de damă, etc. După ce și-a petrecut noaptea la o fosta prietenă, s-a gândit să-i facă o vizită securistului. Din banii câștigați pe litoral (nu mai ține minte dacă în acel an a lucrat ca ajutor de instalator pe șantier la Mangalia, cartator la poșta din Eforie Sud, vânzător de cărți la librăria ambulantă de pe plaja din Costinești sau la minigolful din Mamaia), i-a cumpărat o sticlă de vin, din aceea scumpă care-i plăcea lui, și s-a înființat în fața apartamentului apăsând îndelung pe sonerie. Ghinion! Nu-i acasă. După amiază piticul revine cu același optimism, dar din nou nu răspunde nimeni. Dă să plece, dar o vecină pe care a simțit-o și dimineață în spatele vizorului, crapă încet ușa și spuse șoptit, privind îngrijorată pe scări în sus și în jos:
    - Nu știți? E la închisoare. Era homosexual. Cică se culca și cu copii.
    Cuvântul perplex spune prea puțin din consternarea care l-a cuprins pe tânărul cu sticla în mână. Lui nu-i făcuse niciodată nici un apropo... Ba parcă odată l-a întrebat dacă se masturbează. Faptul că a evitat răspunsul și că a schimbat ferm sensul discuției să-l fi făcut să se retragă...? Parcă acum își explica și insistența cu care îl întreba câteodată dacă nu vrea să bea ceva sau să fumeze. Mai ști? Refuzul acestuia de a bea și a fuma era strâns și implacabil legat de cariera de fotbalist pe care și-o dorea pe acea vreme.
    Brânză bună în burduf de câine!?

Termen limita concurs

Deoarece timpul s-a dovedit prea scurt pentru a putea participa la concursul initiat de Informatia Zilei, vom prelungi termenul de inscriere a comentariilor dumneavoastra pentru vineri, 10 iulie. Toate datele pentru concurs le veti gasi in articolele postate pe acest blog cu titlul Turul Frantei... Primul titlu de acest fel a fost postat in 4 iulie, ora 11.
Va reamintim ca premiul va fi o excursie cu autocarul la Pestera Ursilor intr-una din sambetele lunii august.

Cerbii

   Mă plimbam cu Băiețelul pe cărările Craiului. N-aveam cum să văd Zărneștiul. Eram pe versantul sudic. De cu seara sosiseră în Curmătura un grup de tineri. Tineri!? Cu 3-4 ani mai tineri decât mine. Cam de-o vârstă cu Băiețelul. Adică încă nu împliniseră 18 ani. Seara am băut cu ei vreo doua sticle de bere și m-am tocmit să-i duc pe Piatra Mică a doua zi.
    În zori dormeau. Am luat măgarii lui Roli, cabanierul, și am coborât până la Gura Râului să aduc pâine, țigări si bere. M-am întors cu soarele printre crengile de brad. Încă nu se ridicase globul galben peste Zănoaga. Cu ochii mijiți tinerii părăseau perechi corturile cu un aer un pic vinovat. Vinovat de aseară, de azi noapte sau de bună dimineața.
    Au mâncat din rucsacurile încă doldora pe pășunea încă tânără și, împreună cu Băiețelul (o ciuta ce urma să se lupte cu ultimul an de liceu și la care astăzi copiii mei îi spun mamă), am pornit înșiruiți în spatele meu în stil apaș (băiat, fată, băiat... ultimul fiind cel mai atlet dintre ei) cu pas apăsat, dar nu grăbit, către Șaua Crăpăturii. Veselia se stingea ușor din glasurile lor, dar respirația ritmică încă nu-și făcuse prezența. Am intrat în pădure pe cărarea când pieptișă, când șerpuitoare.
Erau ialomițeni. Gândurile îmi zburau spre un alt ialomițean. Nu-l cunoscusem, dar ii purtasem crucea. Pe nesimțite ajungem în șa și ne prelingem pe lângă stânca din dreapta. Dintr-o data spectacolul de piatră si cer ne dezvăluie măreția Pietrei Mici. Pare mai mare de aici. O fată își curmă gândul la jumătate:
    - Pe acolo...
    - Da. Acolo.
    Nu eram obosiți, dar ochiul neobișnuit surprinde cu mai multă plăcere ridurile planetei în pubertatea vieții atunci când nu trebuie să urmărească în același timp unduirile cărării sau pozițiile sigure ale bocancului pe stâncă. După cura de splendoare urcăm printre dalele de piatră până atingem stânca înca umedă, părăsită nu de mult de așternutul nopții. Ajungem la lanțuri. Trei la număr. Nu le țin lecții, dar am grijă să fiu urmărit cum prind cablul și unde pun piciorul. Ajungem pe platou și le văd privirea mulțumită. Cred că numai unul (de fapt una) dintre ei mai urcaseră pe munte. Cătingan ajungem la cruce. Le aștern povestea celui ce și-a găsit sfârșitul aici. Un băiat și o fată spun că l-au cunoscut. Nu le venea sa creadă că cele peste 100 de chile de oțel au fost cărate cu spatele și trase pe coardă. A fost greu, dar nobil. M-am simțit mai bine când am văzut-o prima oara zidită în prelungirea steiului. Crucea.
    După vreo patru-cinci ore de zbenguială am hotărât să ne întoarcem. Aveam doua posibilități. Ori să mergem mai departe spre est și să coborâm prin Zănoaga, ori să ne întoarcem pe lanțuri. Am ales-o pe a treia. Văzusem o cărare pe care încă nu fusesem și bănuiam că după circa doua ore de coborât dă chiar la stână, la nici 15 minute de cabană. Fiind o zona nemarcată am mers cu mai multa atenție.
Cărarea era mai strâmtă și crengile ne mângâiau mai intens, ba uneori chiar ne altoiau. Deodată ajung într-un luminiș unde doi cerbi imenși m-au privit preț de o clipă. ca niște statui. Mi s-a părut un veac. Băiețelul, aflat la doi metri în spatele meu apucă să-l mai vadă pe unul cum dispare în pădure prin cealaltă parte a poienii. Ialomițenii, cu toate că au sosit fiecare la doi-trei metri unul după altul au pierdut mirajul. Abia atunci mi-am dat seama că le auzisem boncănitul cu câteva minute mai devreme.
    Coborâșul se făcea din ce în ce mai abrupt si cărarea abia dacă se mai simțea. Pe stânga găsim un muriș imens. Era prea tânără vremea pentru mure. Gândul îmi zboară spre o altă aventură cu mure, în masivul Piatra Mare, când după 20 de minute de cules si mâncat mure ne-am dat seama că la nici 20 de metri de noi (eram cu Dinu, un văr din Dorohoi) făcea același lucru un urs. Revin repede la realitate din cauza unui scâncet. Pășunea era așa abruptă încât uneia din fete i s-a făcut frică să mai coboare. Nici eu nu știam cum arată în continuare traseul. Dacă ne-am fi întors, ne-ar fi prins noaptea pe drum. N-aveam lanterne.
    Împreună cu unul dintre ialomițeni am plecat să explorăm terenul. Cu chiu, cu vai, cred că am fi ajuns întregi până deasupra potecii ce venea dinspre Zănoaga, dar aici nu toți ar fi putut să aleagă una din cele doua metode de a ajunge pe acea cărare: ori ar fi trebuit să sărim direct jos, străbătând prin aer o diferență de nivel de trei metri, ori ar fi trebuit să sărim într-un brad nu prea solid, aflat la circa doi metri și jumătate și să ne lăsăm purtați de acesta spre cărarea izbăvitoare.
    Se auzeau câinii mânând oile în staul și ciobanii pregătindu-se de muls. Era târziu. Ne-am întors. Ar fi fost periculos. Mai ales pentru fata căreia i se făcuse frică. Până în Șaua Crăpăturii n-au fost probleme, chiar dacă umbrele noastre se făcusera atât de lungi încât acopereau întreg Pământul. Mint. Când încercam să ne prelingem pe lângă stânca din apropierea șeii, un taur destul de fioros bloca efectiv cărarea. Nu putea fi ocolit. În dreapta era stânca de vreo 15 metri înăltime, iar în stânga se căsca o mica prăpastie. După vreo jumătate de oră bovina a dispărut în noapte.
    Sus, deasupra, ne veghea și îndruma Selena. Din șa trebuia să coborâm prin pădure. A fost un chin. Distanța până la cabană ar fi fost străbătută normal în 15-20 de minute. Noi am făcut peste 70 de minute. Sentimentul a fost în același timp cumplit și incitant. În același stil apaș ne-am dat unul altuia mâna și ca un tren al vacanței șerpuiam prin pădure, mai pe cărare, mai pe lângă. Nu vedeam absolut nimic. Atâta negru n-am avut în jurul meu nici până atunci, nici de atunci încoace. Aveam impresia că nu mă ascultă pleoapele și stau coborâte împotriva voinței mele. Pipăiam cărarea cu picioarele și cu mâna rămasă liberă (cealaltă juca rol de tampon în garnitura feroviară) orbecăiam să nu mă izbesc de vreun trunchi sau să-mi scoată vreo cracă inutilii din orbite.
   
   Dorm dus. Băiețelul mă zgâlțâie spunând că a venit ursul la cabană. Îi zic să-și vadă de treabă și o iau în brațe. Își pune cu mai puțină încredere decât de obicei căpșorul pe umărul meu și adormim din nou. Dimineață ușa de la cabană poartă mărturia ghearelor de urs ce-au încercat să intre. Corturile erau intacte. Doar pungile cu mâncare dispăruseră.


P.S. Era prin iunie '78

Turul Frantei: Tricoul cu buline.

Bulinele rosii pe fond alb sunt vizate de marii cataratori ai lumii. Va atrag atentia ca nu totdeauna acest tricou este purtat la final de cel care a castigat cele mai grele catarari. De multe ori invingatorul nu se poate lauda cu nici un varf de categoria intaia sau speciala. Se pare ca si in acest an va fi la fel. Vor decide cataratorii de inaltimi medii, mai precis, cei care vor evada si castiga mai multe inaltimi in etapele valonate, cu multe catarari de categoria a doua si a treia. Bineinteles conditia finala este sa treaca linia de sosire pe Champs Elysees in 26 iulie. Acesta este tricoul pe care il urmaresc cu mai mare interes decat pe cel verde.
Clasamentul final se stabileste prin cumulul de puncte realizat in fiecare etapa, pe fiecare catarare.
- la catararile de categoria a patra primesc puncte (3, 2, 1) primii trei sportivi;
- la catararile de categoria a treia primesc puncte (4, 3, 2, 1) primii patru sportivi;
- la catararile de categoria a doua primesc puncte (10, 9, 8, 7, 6, 5) primii sase clasati;
- la catararile de categoria a-ntaia primesc puncte (15, 13, 11, 9, 8, 7, 6, 5) primii opt clasati;
- la catararile de categoria speciala primesc puncte (20, 18, 16, 14, 12, 10, 8, 7, 6, 5) primii zece clasati.
Punctele la ultimele trei categorii se vor dubla cand acestea sunt ultimele catarari ale etapei.
In capul listei, tocmai datorita considerentelor care le-am spus la inceput se situeaza un francez. Este vorba de David Moncoutier de la Cofidis care anul trecut, in conditii similare ,a fost declarat cel mai bun catarator in Turul Spaniei.
In spatele lui se insira rutieri care trag si pentru clasamentul general, asa ca pe acestia nu-i vom vedea in evadari in etapele valonate. Adica Andy Schleck si Contador in special, iar Sastre, Frank Schleck si Gesink in mai mica masura. Tot langa ultimii trei este asezat de catre specialisti un alt ciclist de factura lui Moncoutier, adica francez si predispus evadarilor pe teren variat, Sylvain Chavanel (Quick Step).
Nu stiu de ce Kreuziger esre socotit doar in al patrulea esalon al favoritilor, alaturi de Menciov, Evans, Nibali, Gerdemann, Pereiro si spaniolul Juan Manuel Garate (Rabobank).
Pe post de mari posibile surprize apar nume cunoscute ca Arroyo, Astarloza, Anton Hernandez Zubeldia, Popovici, Kloeden, Leipheimer, CA Sorensen, Efimkin, Carpet sau Hivert, dar si nume care nu se gandesc la alte tricouri precum francezii Thomas Voeckler si Pierre Rolland (ambi Bouygues Telecom), Egoi Martinez (Euskaltel), francezul Christophe Le Mevel (Francaise des Jeux), francezul Amael Moinard (Cofidis), slovenul Simon Spilak (Lampre) sau germanul Johannes Frohlinger (Milram).
Pentru concurs cititi articolul postat in 4 iulie, ora 11.

Turul Frantei: Tricoul verde.

Tricoul verde este considerat al doilea ca importanta in Turul Frantei, nu si pentru mine, si se acorda ciclistului care insumeaza etapa de etapa cele mai multe puncte. Punctele se obtin in functie de clasarea la finalul fiecarei etape la care se adauga punctele obtinute la sprinturile intermediare (fiecare etapa in linie este dotata cu trei asemenea sprinturi). Valoarea punctajului este in functie de locul ocupat la finis si de cat de valonata este etapa (cu cat este mai plata etapa, cu atat punctele obtinute la sfarsit sunt mai multe si ciclistii recompensati sunt in numar mai mare).
- etapele plate (fara catarari) au 25 de rutieri recompensati cu 35, 30, 26, 20, 19,... 1 puncte;
- etapele valonate accidental (catarari de categoria a treia sau a patra) au 20 de rutieri recompensati cu 25, 22 20, 18, 16, 15,... 1 puncte;
- etapele de munte (catarari de categoria a doua, a intaia sau speciala) au 15 rutieri recompensati cu 20, 17, 15 13, 12, 10, 9,... 1 puncte;
- etapele contratimp (fara sprinturi intermediare) au 10 rutieri recompensati cu 15, 12, 10, 8, 6, 5,... 1 puncte.
- in toate sprinturile intermediare primii trei rutieri sunt recompensati cu 6, 4 respectiv 2 puncte.
In caz de egalitate de puncte la final, ordinea este data de: a) numarul de victorii de etapa; b) numarul de victorii la sprint; c) pozitia in clasamentul general. Pentru a putea fi declarat invingator, ciclistul de pe primul loc trebuie sa treaca linia de sosire in ultima etapa.
Sa vedem si care sunt favoritii pentru acest tricou.
Marele favorit este sprinterul britanic Marc Cavendish (Columbia) care anul acesta are foarte putine infrangeri atunci cand a participat la sprintul final. Anul trecut s-a retras dupa primele 14 etape speriat de catararile imposibile din finalul Marii Bucle. A regretat acest lucru si a declarat ca in acest an va purta tricoul verde la Paris.
Adversarii lui cel mai de temut sunt: suspectul belgian Tom Boonen (Quick Step, a primit dreptul de participare din partea organizatorilor doar vineri, dupa prezentarea oficiala a echipelor), spaniolul Oscar Freire Gomez (Rabobank) si norvegianul Thor Hushovd (Cervelo).
Se mai inscriu cu sanse reale in acest clasament sprinterii Daniele Bennati (Italia - Liquigas, mai e necesar sa spun ca acesta este favoritul meu?), Heinrich Haussler (Germania - Cervelo, din ce in ce mai bun, are si o victorie directa asupra lui Cavendish mi se pare) sau Gerald Ciolek (Germania - Milram).
In antecamera stau sase sportivi care vor sa reconfirme sau isi asteapta randul la primele rezultate deosebite: italianul Danilo Napolitano (Catiusa), americanul Tyler Farrar (Garmin Slipstream), belgianul Greg van Avermaet (Silence Lotto), francezul Romain Feillu (Agritubel) si insolitul neozeelandez Julien Dean (Garmin Slipstream).
Visatorii, "impostorii" si pseudosprinterii care vor sa imbrace tricoul verde poarta nume mai putin vehiculate, precum: italianul Fillippo Pozzato (Catiusa), australianul Stuart O'Grady (Saxo Bank), austriacul Bernhard Eisel (Columbia, in traducere libera "magarul din inima Bernei!"!), belarusul Ioheni Hutarovici (Francaise des Jeux), luxemburghezul Kim Kirchen (Columbia), francezul William Bonnet (Bouygues Telecom) sau australianul Mark Renshaw (Columbia).
Pentru a participa la concursul care te duce las Pestera Ursilor citeste articolul postat pe 4 iulie, ora 11.

Turul Frantei: tricoul alb.

Sa incepem cu cei mai tineri.
Marele favorit al acestei editii de a castiga titlul de cel mai bun tanar in Le Tour este, cum era si de asteptat, Andy Schleck, detinatorul tricoului alb pe Champs Elysees si anul trecut.

Contestatarii de drept ai acestuia sunt Roman Kreuziger (nu ma pot abtine sa nu reamintesc ca este favoritul meu, anul acesta a castigat Turul Romandiei, iar in Turul Elvetiei, castigat de el anul trecut, a obtinut locul trei, multumitor dupa cum a declarat, deoarece a fost folosit doar ca etapa pregatitoare pentru Turul Frantei, ), Robertt Gesink si Vincenzo Nibali (al doilea favorit al meu).
In al treilea esalon al favoritilor il putem enumera doar pe germanul Tony Martin (Columbia). Aici ar fi fost si olandezul Thomas Dekker de la Silence Lotto dar in ultima clipa a fost scos dintre titulari. Motivul: pozitiv EPO.
In opinia specialistilor (marturisesc ca eu nu numai ca n-am auzit de ei, dar nu le dau nci o sansa la unul din primele doua locuri decat daca patru din cei de mai sus abandoneaza) ar mai fi: Pierre Roland (FRA - Bouygues Telecom), columbianul Rigoberto Uran (Caisse d'Epargne), francezul Jonathan Hivert (Skil Shimano), slovacul Peter Velits (Milram) sau Jerome Coppel (Francaise de Jeux).
De nicaieri ar mai putea miji ochii rusul Nicolai Trusov (Catiusa), francezul Michael Delage (Silence Lotto), francezul Maxime Bouet (Agritubel), italanul Fabio Sabatini (Liquigas) sau germanul Simon Geschke (Skil Shimano).
Clasamentul pentru acest tricou se stabileste pur si simplu din extragerea rezultatelor din clasamentul general individual (cel pentru tricoul galben) a tuturor sportivilor nascuti dupa 1 ian. 1985.
Pentru a participa la concurs citeste articolul postat pe acest blog in 4 iulie, ora 11.

Turul Frantei. Favoriti, pronosticuri, premii.

Astazi incepe cea mai importanta competitie ciclista a planetei: "Le tour". Am sa incerc sa va tin la curent zilnic cu toate noutatile privind aceasta cursa, nu numai prin prisma rezultatelor pur sportive. Deci ciclism... si nu numai.
Favoriti
Favoritul numarul unu in ochii tuturor specialistilor este spaniolul Alberto Contador (Astana), cel care va purta tricoul cu numarul 21.
In planul secund se afla patru nume sonore care asteapta momente de slabiciune ale lui Alberto: castigatorul de anul trecut, spaniolul Carlos Sastre (Cervelo, anul trcut la CSC); castigatorul de anul acesta al Turului Italiei, care ar schimba cu multa placere tricoul roz de la Roma cu cel galben la Paris, rusul Denis Menciov (Rabobank); eternul favorit ce nu ajunge niciodata invingator, numarul doi in editia 2007 si mai mereu in primii zece in marile curse de mai multe zile, australianul Cadel Evens (Silence Lotto); cel mai tanar dintre marii favoriti este fratele mai mic al lui Frank, care la numai 24 de ani impliniti luna trecuta are deja in palmares o clasica (anul acesta Liege - Baston - Liege), cel mai bun tanar in Le Tour anul trecut si un loc secund in Il Giro acum doi ani, luxemburghezul Andy Schleck (Saxo Bank).
Din umbra ar mai putea exploda Frank Schleck (Saxo Bank), imploda americanul Lance Amstrong (Astana), confirma cehul Roman Kreuziger (Liquigas, favoritul meu), surprinde americanii Levi Leipheimer (Astana) si Christian Vandevelde (Garmin Slipstream).
In primii zece pe Champs Elysees ar mai putea ajunge: luxemburghezul Kim Kirchen (Columbia), italianul Vincenzo Nibali (Liquigas), olandezul Robert Gesink (Rabobank), bascul Mikel Astarloza (Euskaltel), rusul Vladimir Efimkin (AG2R), spaniolul Luis Leon Sanchez (Caisse d'Epargne), rusul Vladimir Carpet (Catiusa) si germanii Linus Gerdemann (Milram) sau Andreas Kloden (Astana).
Astfel i-am epuizat pe cei care la sfarsitul competitiei vor ocupa, zic eu, cel putin primele 10 locuri, daca nu chiar primele 15 (sunt 19 ciclisti mentionati).
Marile surprize ar putea veni de la spaniolul Haimar Zubeldia si ucraineanul Iaroslav Popovici (ambii Astana), Igor Anton Hernandez (Euskaltel, echipa integral basca), francezul David Moncoutie (Cofidis, primul francez pus in discutie), britanicul David Millar (Garmin Slipstream), francezul Cyril Dessel (AG2R), italianul Franco Pellizotti (Liquigas, doar al doilea italian mentionat), spaniolii David Arroyo si Oscar Pereiro (ambii Caisse d'Epargne), belgianul Stijn Devolder (Quick Step), decanul de varsta francezul Christophe Moreau (Agritubel), rusul Iuri Trofimov (Bouygues Telecom), australianul Michael Rogers (Columbia), sau danezul Chris Anker Sorensen (Saxo Bank, nume si pentru mine surpriza totala).
Pronosticuri
Tot sunt la moda pariurile, asa ca va propun un mod de a castiga o excursie impreuna cu Informatia Zilei la Pestera Ursilor (plecarea din Satu Mare la o data ce va fi anuntata doar castigatorilor). Anuntati-va toate cunostintele si prietenii. Nu va costa nimic. Aveti nevoie doar de inspiratie si indrazneala de a apasa pe maus in dreptul comentariilor acestui articol unde sa-mi lasati si un numar de telefon sau o adresa de e-mail la care va pot contacta. Toti cei care enumera pana luni, 6 iulie, la ora 15, trei ciclisti dintre care unul castiga Turul Frantei se vor urca in autocarul pentru Pestera Ursilor.
De asemenea vor mai face deplasarea in excursie cei care vor enumera cate doi sportivi/echipe din care unul(a) se afla la sfarsitul competitiei pe primul loc in unul din clasamentele oficiale ale competitiei, adica: general individual pe puncte (tricoul verde), general individual al cataratorilor (tricoul cu buline), general individual al tinerilor (sub 24 de ani, tricoul alb), general individual al combativitatii (alb cu rosu) sau general pe echipe (tricou alb cu galben). Pentru aceste pronosticuri termenul limita este miercuri, 8 iulie, ora 15. Pana atunci va voi face si o scurta prezentare a fiecarei competitii in parte si a favoritilor acestora.

Gazon

Din opt pe cinci am ramas cu trei pe trei. Acesta este bilantul primei saptamani pe gazonul englezesc (na, ca iar am scapat un pleonasm). Adica din opt tenismeni (patru fete si patru baieti) in cinci competitii, am ramas cu trei (o fata si doi baieti, mai precis Monica, Andrei si Horia) in trei competitii: dublu fete (Monica cu rusoaica Ala), dublu mixt (Monica cu Andrei) si dublu baieti (Andrei cu Horia). Mai avansat este dublul feminin, patruns in turul patru (sferturi), baietii sunt in turul trei (optimi), iar cuplul mixt se afla in turul doi (saisprezecimi).
Mult mai saraca decat de obicei este prezenta romanilor in turneul de juniori. Doar doua fete ne reprezinta in turneele de juniori Ana Bogdan (16 ani, favorita nr. 3), care deja se poate spune ca are ceva experienta in turneele de mare slem ale junioarelor, dar debutanta la Wimbledon, si Ilinca Stoica (15 ani), debutanta absoluta, ea nefiind clasata prin nici un clasament, iar in dreptul rubricii bani castigati in cariera apare cifra 0.
Fiind vorba de gazon hai sa ne dam cu parerea si despre fotbal. Poate ca ceea ce spun in continuare este strans legat de apropierea mea emotionala de clubul Rapid.
Faptul ca se judeca cu intarziere cazul FC Arges aduce mari beneficii Stelei. Daca pitestenii ar fi fost retrogradati pana acum, s-ar fi luat si cealalta masura indisolubil legata de masluire de rezultate, adica anularea tuturor rezultatelor obtinute de echipa lui Penescu in campionatul recent incheiat. Consecinta acestui fapt ar fi fost perturbarea clasamentului general, care s-ar fi prezentat astfel: 1. Urziceni 66p; 2. Timisoara 63p; 3. Dinamo 62p; 4. Vaslui 56p; 5. Rapid 55p; 6. CFR 53p, toate acestea participand in cupele europene. Adica Rapidul in locul Stelei.
Daca tot am facut acest calcul este foarte interesant de urmarit ca singura formatie neincurcata de FC Arges si nici de arbitri este CFR Cluj. Nu cred in coincidente. Cred ca daca DNA-ul ar sapa mai adanc ar descoperi relatii interesante intre FRF si CFR.
Acum, daca s-ar da verdictul de retrogradare a formatiei din Trivale de unde sa-si mai adune Rapidul jucatorii? Plecati care-ncotro ca potarnichile in caz de primejdie, fiecare isi cauta echipa sau se bronzeaza pe vreo plaja. Pun pariu ca daca Dinamo ar fi prins locul doi prin aceasta anulare a rezultatelor, Rapidul ar fi fost in cupele europene.
Ma-ntreb: ar fi meritat Rapidul pleasca asta?
Daca Rapid inseamna Copos, Taher, Toma sau Sichitiu raspunsul este categoric NU. Daca Rapid inseamna Maftei, Lazar, Spadacio si ceilalti truditori raspunsul este lipsit de fermitate, osciland in functie de moment. Pana la urma ar fi fost rezultatul muncii lor. Daca Rapid inseamna suporterii echipei din Grant raspunsul este categoric DA.

Maratonul lui Pavel

Dupa o victorie in nu mai putin de 70 (saptezeci) de ghemuri in cinci seturi spectaculoase, mai ales in prima lor parte, alaturi de Horia Tecau (al treilea lor turneu consecutiv in aceasta formula), Andrei Pavel s-a incumetat sa revina dupa nu mai putin de 56 de minute pe un teren de tenis, tot la Wimbledon si tot intr-un meci oficial. Deci dupa patru ore si doua minute de dublu masculin, neamtu' revine pe gazon alaturi de un alt roman (de fapt o romanca, Monica Niculescu), in compania caru(e)ia a mai obtinut o victorie dupa alte treizeci de ghemuri si doua ore si doua minute de tenis.

Faptul ca Andrei si-a luat in serios declaratia de a incerca sa ridice valoarea tenisului romanesc nu face decat sa ne bucure. Constient ca nu are nici o sansa sa treaca de primul tur la simplu n-a pregetat totusi sa intre pe teren pentru a stabili cea mai bogata participare a romanilor la o editie a Wimbledon-ului. Opt sportivi romani: Sorana Carstea (oprita in turul trei, la simplu, de Azarenka si calificata in turul doi la dublu alaturi de daneza de origine poloneza Caroline Wozniacki), Monica Niculescu (oprita in turul unu la simplu, calificata in turul doi la dublu alaturi de rusoaica Ala Cudriateva si tot in turul doi la dublu mixt alaturi de Andrei Pavel), Edina Galovits (eliminata in primul tur de Sorana la simplu si tot in primul tur la dublul din compania unguroaicei Marosi Katalin), Ioana Raluca Olaru (eliminata in turul doi la simplu), Victor Hanescu (calificat in turul trei la simplu si eliminat in turul doi, alaturi de americanul James Cerretani, la dublu), Victor Crivoi (eliminat in turul doi la simplu), Horia Tecau (prezent numai la dublu) si bineinteles, eroul nostru, Andrei Pavel (eliminat in primul tur la simplu, dar prezent in turul trei la dublu cu Horia si in turul doi la dublu mixt cu Monica).
Bravo Andrei!

De misie

Cuvantul misie are doua sensuri in limba romana. Daca fortam putin ar putea fi chiar cuvantul radacina pentru ambele sensuri. Cele doua sinonime ar fi "misiune" si "indemnizatie". De(spre) misiune si indemnizatie va vi vorba in cele ce urmeaza. Nu cumva sa ligamentati cele doua cuvinte din titlu, adica sa cititi "demisie" pentru ca termenul acesta nu exista in dictionarul acceptat de Ministerul Tineretului si Sportului si Federatia Romana de Fotbal. Asa ca m-am conformat si nu voi vorbi despre demisia vreunei(ui) impostor din fruntea celor doua institutii de stat (si nu de stat degeaba), ci despre misia celor cel putin doi escroci care beneficiaza de bunavointa unor legi facute pentru hoti.
Misia (misiunea) MTS-ului este, pe de o parte, de a implementa in societate tineretul indiferent de gradul sau de cultura fara a incerca sa-l manipulezi, iar pe de alta, de a sprijini, controla si corecta fenomenul sportiv avand ca logo un singur termen: sportivitate. Despre FRF banuiesc ca nu trebuie sa mai vorbesc pentru ca, nu(?), la agricultura si la lovitul mingii cu piciorul se pricep toti bipezii.
Misia (indemnizatia, banii de deplasare mai pe limba merceologilor) MTS-ului provine din lefurile noastre si depinde de capacitatea noastra de a vota in conturile cui se vor depozita. Cea a FRF-ului provine din sudoarea sportivului, aportul spectatorului si implicarea investitorului. In ambele cazuri, atunci cand cei care randuiesc trebile natiunii nu se pot uita in urma senin, aceasta misie nu este suficienta si atunci trebuie imbunatatita. Cum legal nu se poate, se calca stramb.
Tragismul acestei situatii se releva abia acum, cand dati in vileag cu matrapazlacurile lor, ei nu pleaca (era sa spun ca nu-si dau demisia) si sistemul nu-i poate inlatura. De ce nu-i poate inlatura? Simplu. Pentru ca el, sistemul, i-a produs.

Ministerul, ministerul...

Mai sa fie. Nici nu-mi vine sa cred. In timp s-au perindat pe posturile de lideri ai sportului romanesc nume ca Iolanda Balas, Ana Pascu, Ion Tiriac sau Octavian Belu. Ba chiar si Crin Antonescu, chiar daca nu a fost sportiv de varf, nu si-a batut joc de noi, spectatorii, de ei sportivii, sau de tehnicieni.
A venit o fata (cu accent circumflex pe primul a si sedila sub t) cu un accentuat aer de mironosita, ce-si inchipuie ca politica e mai presus ca viata. Muta campioane mondiale de gimnastica de la birou la matura si administratori cu vasta experienta in vestiarele pe care le-au parasit de mult. Subjugandu-se efortului oamenilor din umbra, carora li se umezesc ochii atunci cand un sportiv din gradina lor saruta o medalie, si-au pierdut cu siguranta dexteritatea si rabdarea de a mai lucra la aparate cu sportivii. Mai ales cu cei mici. Dar cand e sa se aleaga praful...
Vai de sportul romanesc daca nu se iau grabnic masuri. Si nu cel actual este in pericol, ci cel de peste 5 pana la 20 de ani. Cel care acum este in fasa si o mama vitrega il da pe mana lui Baba Cloanta. Nu prea ma intereseaza din ce partid face parte. Nici ea nici cel care ii va lua locul. Ma intereseaza ce masuri se vor lua sa se indrepte raul facut. Nu pretind sa revina neaparat cei inlocuiti, dar pretind sa fie numiti in functii de conduceree oameni competenti. Altfel vom ajunge ca in Satu Mare scrima, baschetul, handbalul si luptele sa ajunga la acelasi nivel cu fotbalul. Asta-i doar un purice de sub camesa noastra.

Soare de Marghita

Cu mainile ridicate si cu un flacon cu apa prohibit in mana am reusit sa patrund printre cerberul cu 10 degete pipaitoare si ochii ingaduitori ai mustaciosului cu uniforma albastra. Precis odata i se spunea tov militian. Cald afara. Pataki, Szilagyi (Puluko pentru versati), Buzas, fratii Petric, Borz, fosta mana dreapta a colonelului Ciocan de la Graniceri (imi scapa acum; nu stiu: am lapsus sau lipsus) si multe alte fete pe care am refuzat sa le vad in ultimii ani. Off-uri vechi.
Incepe meciul. Am uitat sa-mi iau seminte. Ce sa-i faci? Mi-am pierdut din reflexe. Primele doua - trei minute m-au cam speriat. In primul rand jocul de pase al salajenilor arata un grup de cinci - sase jucatori munciti la echipe de juniori cu profesori in loc de instructori. Tineri cu fibra si cu stiinta jocului. Poate putin plictisiti de importanta intalnirii. Nu trecusera nici macar patru zile dupa sampania ghiurghiulie de dupa calificarea primei echipe a Simleului in div. B (na c-am zbarcit-o; Liga a doua desigur). In al doilea rand primele decizii ale arbitrilor inclinau terenul spre poarta miculeana. Flancat de doi fosti antrenori (Sorin Petric si Nelu Saveanu) simt ca au cam aceleasi temeri. S-au dovedit nefondate.
Cine o fi tunsul ala scurt din atacul miculenilor? Seamana cu Niulu, rebelul ala adus in fotbalul satmarean de un alt transfug: Nicu Maxim. Il mai tineti minte pe Nicu? Era un oportunist in mandatul lui Boitor la Olimpia. Astazi este ceva inginer silvic sau asa ceva. Mai sa fie!? Crainicul stadionului mi-aduce aminte cum il chema: " A inscris in min. 11 pentru Turul Micula Grigore Popan". El e! Salajenii reiau tesatura de pase. Mai si rateaza de vreo doua ori din pozitii bune. Dupa alte circa zece minute mingea ajunge pe la vreo 22 de metri de poarta adversa la Tripon dupa care trece prin pasa paianganului si se opreste in plasa neputinciosului de mai adineaori: 2-0, scor periculos. Zice Sorin: "Daca scapam pana la pauza fara gol... fir-ar sa fie(!) lacrimez...". Din fata Radio Unu (citeste Romulus Boitor) decreteaza: "Ai sa te intorci in fotbal!". Ratare monumentala a varfului simleuan care la nici douasprezece secunde ii aduce inlocuirea, antrenorul privindu-l cu un cocteil de reprosuri si indoieli.
In pauza Romulus incearca sa scape de presiunea hidraulica produsa de cele doua doze de bere cu care s-a luptat pe drumul de costisa si-i arunc peste tribuna: "Nu uita de seminte, mai!".
Vin semintele. Vin si emotiile. Se joaca pe contre. Se rateaza mult. Niulu isi arata varsta. Trecut binisor de treizeci de ani si prin multe vestiare si taverne de prin Ungaria, Germania si Baia Mare (in vremile ei bune) nu mai poate. Rateaza izbavitorul 3-0, dar ramane lung pe gazon inca vreo suta de secunde sa-si hodineasca ciolanele si sa rupa jocul pe contre. Nu mai poate. Iese in aplauze. 5-6 miculeni profita de ocazie si se adapa din flacoanele de pe banca. Ceilalti asteapta berea. Nu de alta, da' sa nu le amestece.
Nu se poate. Dupa o bara simtita de portarul nostru, Gorbe, direct in cosul pieptului oaspetii inscriu. Cum care oaspeti? Pai Turul a fost echipa organizatoare. Sorin ma intreaba etern: "Cat mai este?". Raspunsurile sunt sacadate "12 minute, 11 minute, tot 11, 10 minute, 9, 7 minute". Dintr-o data a uitat sa ma mai intrebe. Am uitat si eu sa mai privesc cadranul telefonului. Mingea iese din careul nostru doar pentru cornere. Oare cat o fi aratat prelungirea jocului? Ca sa-l fi vazut trebuia ca arbitrul de rezerva sa se posteze in spatele portii noastre. Mai sunt zece secunde si se incheie al treilea minut de prelungire. La o disputa pentru balon, umar la umar, intre doi combatanti undeva pe flancul stang al apararii miculene, fanionul asistentului se agita si, dupa fluierul arbitrului, se indreapta implacabil in directia in care 70% din cei 700 de spectatori nu si-ar fi dorit. Executa albastri (cei de la Somesul... pardon... Silvania), resping ai nostri si gata!
In fundal se aude vocea din megafoane: "Liceul Luceafarul din Oradea a obtinut calificarea in Liga a treia..."

P.S. In barajul de promovare in Liga a III-a, reprezentanta judetului Satu Mare, Turul Micula, a invins reprezentanta judetului Salaj, Silvania Simleul Silvaniei II cu 2-1 si, speram, a incheiat cea mai neagra perioada a fotbalului satmarean.

Turul judetului Satu Mare

Au fost cam lungi sarbatorile. Nici n-am mai stiut parola. A trebuit sa-mi resetez nu numai parola veche ci si metehnele. Sper ca incet, incet sa reveniti pe ecest blog. Asta depinde daca voi reusi sa va captez atentia cu informatii interesante. Gata cu scuzele. Promit ca in viitor, daca mai fac pauze sa le anunt in prealabil.
S-a terminat un campionat (Liga noastra cu nr. 1 din sportul cel mai mediatizat), o cupa a Romaniei (am scris "cupa" cu "c" intentionat si sunt convins ca ma intelegeti de ce); s-a incheiat un sezon al sporturilor de iarna si un "Il Giro"; au fost nenumarate povesti glorioase si/sau emotionante scrise de sportivi si proslavite de gazetari; au fost si implicari ale politicului in sport (nu neaparat pozitive). Multe s-au intamplat si eu am tacut. A intervenit nevoia de relas la inceput, criza mai tarziu (mai ales panica nesanatoasa ce a cuprins mediul economic) si lenea de o buna bucata de timp.
Pentru astazi vom vorbi despre fotbal. De fotbalul satmarean. Poimaine, miercuri, o echipa satmareana de fotbal va pasi din nou pe gazon intr-o competitie oficiala de seniori organizata de FRF (de un an de zile ne-am rezumat doar la cele patronate de AJF). Nici macar Cupa Romaniei nu ne-a scos din mocirla.
Asadar campioana judetului nostru, Turul Micula, va incerca in meciul de baraj ce va avea loc in localiatatea bihoreana Marghita de la ora 17,30, sa depaseasca (in timpul regulamentar, dupa prelungiri sau chiar dupa lovituri de departajare) campioana Salajului (ceva de prin Simleul Silvaniei) prentru a promova in Liga a III-a. Sper sa va spun parerea mea despre acest meci ca martor ocular.
Joi, in sedinta ordinara a Consiliului Judetean s-a pus problema printre altele (gen disputa PDL - restul lumii in ceea ce priveste fondurile de rezerva, situatia drumurilor din judetul nostru, aniversarea a 50 si ceva de ani ai lui Tavi Bud sau numirea lui Varga in nu stiu ce functie la care 7 consilieri ai judetului nostru nu au stiut procedura de vot) a implicarii lui Arpi si ai lui in sustinerea echipei. Bineinteles prin cedarea acesteia judetului si mutarea pe stadionul Olimpia. Nu ma pazesc sa-l parafrazez pe confratele Romulus Boitor: "Oare la cum cota afara ii voie sa joci fotbal acolo?"
Pe maine.